OANA STANCU, CRUCEA PATRIARHALĂ ŞI LUMINIŢA KOHALMI

Nu am fost un fan al moderatorilor Oana Stancu şi Adrian Ursu, când evoluau la postul de televiziune Realitatea TV. Dar iată că sâmbătă, 16 aprilie a.c., cei doi au oferit telespectatorilor Antenei 3 un show de zile mari.

În vizorul lunetei lor jurnalistice a fost luat cazul doamnei Luminiţa Kohalmi, consilierul atotputernicei ministrese Elena Udrea. Un personaj tipic ascensiunii nefireşti în societatea românească postdecembristă.

Cineva – bineînţeles că nu de la Direcţia Generală de Informaţii a Armatei – a sensibilizat-o pe domniţa Oana Stancu asupra modului în care consilierul amintit (nu) şi-a completat declaraţia de avere. Omiţând, de pildă, faptul că, împreună cu soţul ei, a preluat, printr-o ciudată operaţiune de închiriere – cu evidentă dedicaţie – un număr de hoteluri deţinute anterior de Ministerul Apărării Naţionale, într-o localitate montană.

Ei bine, explicaţia pe care nu o bănuia teleasta Oana Stancu, privind favorizarea unor asemenea întâmplări – şi a altora similare – în mediul militar românesc este simplă ca bună ziua!

Cetăţeana Luminiţa Kohalmi este total nevinovată.

Şi am să explic, pe această cale, din ce motive e neprihănită.

Domnia sa nu ar fi ajuns şefa structurii de relaţii publice, a Ministerului Apărării Naţionale, venind acolo de mânuţă cu ministrul liberal Teodor Atanasiu, dacă ar fi existat, ca la Pentagon, criterii clare pentru schema posturilor destinate exclusiv numirilor politice – funcţii care se ocupă şi se eliberează la sosirea, respectiv plecarea demnitarului, care are dreptul să se bizuie pe o echipă proprie, de încredere.

Şi în trecut şi în prezent, de câte ori are chef ministrul armatei, poate transforma, peste noapte, un post de general într-unul de funcţionar civil.

Doamna Kohalmi nu are nicio vină, că nu a dat concurs pentru ocuparea postului de şef al Direcţiei Informare şi Relaţii Publice, deoarece nimeni nu a îndrăznit să îl sensibilizeze pe delicatul ministru că această probă ţine de regulile tipice managementului resurselor umane din M.Ap.N..

Iar cei ce ştiau – un general ce uda cu sârg florile din biroul propriu şi un colonel, amândoi în rezervă, ultimul fiind chiar consilier juridic în direcţia menţionată – preferau “să mănânce” liniştiţi salariul substanţial, de care beneficiau în plus faţă de pensia curentă.

Aceeaşi doamnă nu poate fi acuzată că a intrat la doctorat, la Universitatea Naţională de Apărare, ca orice protejat al clasei politice, rectorul de atunci nepermiţându-şi cu ea – în ziua destinată oficial procedurii de admitere – mai mult de un mimat dialog academic, terminat în câteva minute.

După cum nu există niciun temei să fie admonestată, pentru faptul că a solicitat ulterior, sub pretext că se plictiseşte pe fotoliul de şefă a direcţiei menţionate, să predea… ore la cursanţii U.N.Ap.. Ucenicul vrăjitor!

Oana Stancu menţiona, în trecere, în emisiunea amintită, că ultima funcţie a doamnei Kohalmi, la M.Ap.N., a fost cea de director adjunct. Este meritul ministrului Sorin Frunzăverde de a fi realizat că între dorinţa şi putinţa ex-liberalei Kohalmi, pe plan profesional, un gest de bon ton era să facă un pas înapoi, fie şi pentru simplul motiv că armata română are nevoie de lideri militari şi civili care să stăpânească, printre altele, arta oratorică – in integrum. Asta, ca să fiu elegant…

Ministrul Teodor Meleşcanu nu este deloc inocent în menţinerea unei situaţii nefireşti, la structura de relaţii publice menţionată. Dacă dorea să fie înconjurat numai de spirite feminine, precum purtătoarea sa de cuvânt, putea proceda ca în Bulgaria, unde direcţia similară a fost reînfiinţată numai cu purtătoare de cosiţe – inteligente, excelente vorbitoare de limbă engleză, diplomate, generând interlocutorilor militari simpatie, nu adversitate.

Acelaşi ministru l-a adus pe colonelul în rezervă Posteucă pe post de uşier, mă scuzaţi, consilier al său şi – drept răsplată pentru te miri ce – l-a avansat la gradul de general, unul devenit desuet în armata română de azi.

Şi pentru că ministrul pleca, iar generalului Posteucă îi plăcea munca de Moş Teacă, s-a ales şi cu firmanul de administrator al unei staţiuni de refacere a vitalităţii cui vreţi dvs., oficial a militarilor întorşi din teatrele de operaţii.

By the way!/Apropo! Noroc cu americanii.
Că dacă ei nu băteau obrazul oficialilor români, pentru ca militarii noştri să se bucure, la revenirea în patrie, de facilităţi similare profesioniştilor de peste Ocean, azi staţiunile turistice ale Armatei României ar fi fost o simplă amintire.

Nici ministrul Gabriel Oprea nu este de acuzat. Cum în armata română civilii aduşi şi numiţi de un titular al M.Ap.N. nu pleacă împreună cu el, li se caută pretexte.

Şi mister Posteucă ştia că îi va veni rândul. A simţit clipa atunci când a dorit – cum singur declara – să explice ministrului cum ar salva el, mare specialist, o staţiune de refacere a energiilor militarilor reveniţi din deşertul afgan.

Însă ministrul Oprea a fost mai abil. Şi a împuşcat trei iepuri dintr-o lovitură – îndepărtarea lui Posteucă, justificarea unor economii bugetare, mulţumirea doamnei Elena Udrea, prin falicitatea acordată inocentei Luminiţa Kohalmi.

Care, repet, pentru domniţa Oana Stancu, că este total nevinovată.

Vinovaţi sunt generalii care au acceptat infiltrarea în Ministerul Apărării Naţionale a unor personaje care se pricepeau la armată, precum s-ar fi priceput ei la problemele Patriarhiei. Cu precizarea că unii înstelaţi au primit Crucea Patriarhală, şi şi-au făcut semnul crucii de câte ori pleca câte un ministru şi ei rămâneau pe funcţie. Drept plată că au avizat încadrarea unor neica nimeni, pe posturi de maximă răspundere.

Vinovat este şi acel consilier etern, despre care se ştie că are dosarul preşedintelui ţării, om cu apetit pentru intelligence-ul militar, care a încurajat constant evoluţia ascendentă a doamnei ce a uimit-o pe Oana Stancu – deoarece a tras o linie în dreptul soţului ei, pe declaraţia de avere. Un gest înduioşător.

Semn al cultivării, la nivel subliminal, al valorilor familiale.

Am admirat-o pe Oana Stancu, care l-a executat public pe actualul şef al structurii de relaţii publice din armia română. Domniţa Oana nu ştia, dar intuia, că telefonistul de serviciu la M.Ap.N. are mandat să scoată castanele din foc cu argumente de care şi el ar fi râs, ca marinar uns cu toate alifiile, dacă nu ar fi primit şi acceptat o misiune atât de ingrată.

Telefonistul fiind un mai vechi admirator al virtuţilor profesionale ale inocentei doamne, a cărei neprihănire o apăr prin aceste rânduri. Chiar dacă ultima doamnă numită ca secretar de stat, de sorginte tot liberală – un alt monument de inocenţă profesională, pildă de umilire zilnică a generalilor din subordine -, se mira cu voce tare şi martori pe sprânceană, cum a fost posibil, dacă doamna Kohalmi nu se pricepea la relaţii publice în armată să nu fie ajutată de liota de colonei, care-i pupau mânuţa de dimineaţa până seara? Orgolii cazone…

Iată de ce propun jurnaliştilor Oana Stancu şi Adrian Ursu, o emisiune focalizată pe (in)compatibilităţile – la nivelul politicilor de resurse umane – existente între Pentagon şi M.Ap.N.

Mă tem însă că vor rata un nou show.

Pentru simplul fapt că domniţa Oana va râde non stop, de cele descoperite, în acest areal, al mediului militar. Iar domnul Adrian îşi va face cruce…

CRIN, FRUNDA ŞI ARDELENII

Mă uit, mai rar, la postul de televiziune Antena 3.
Este o reacţie obiectivă, profesionistă. Şi ţine cont
de un principiu pe care l-am învăţat în America, la NBC,
în New York.

O emisiune de televiziune trebuie să răspundă interesului
real al telespectatorilor, nu unei translaţii, prin tunelul timpului,
a arenei destinată gladiatorilor, din vremea Imperiului Roman,
în studioul decorat cu spectatori uimiţi la ce asistă,
neînţelegând pentru ce motiv s-au transformat prezentatorii
în profesori, care scot la tablă lideri de partid, sindicalişti,
luându-i la întrebări chiar şi pe proprii colegi, deveniţi, peste noapte,
elevi aninaţi de un microfon, răspunzând conştiincios,
în picioare, sau din bancă, pardon, de pe scaun,
la interogaţiile unei femei energice precum
doamna Gabriela Vrânceanu Firea. Altfel talentată.
Şi uneori simpatică.

Admirabil gestul colegial, al celor de la Antena 3, de a prelua
teleaşti plecaţi de la Realitatea TV, dar una este să le dea
mână liberă şi emisiuni proprii, alta este să îi repartizeze
drept dubluri, la realizatorii cunoscuţi pentru evoluţia lor
independentă. Ca şi cum trebuie reciclaţi la grădiniţă…

Pentru mine unul, emisiunile de seară ale postului TV
cu cea mai mare audienţă, la ultimul sondaj de opinie,
sunt deja captive unor formule déjà vu. Asta ca să
nu scriu încremenite în proiect.

Pe acest fond – de redistribuire a unor formatori cunoscuţi
de opinie, în decoruri ce te trimit, înapoi, în timp, la teatrul de revistă,
şi într-o hărmălaie ce nu are nimic comun cu televiziunea,
fiind rodul orgoliilor pasagere, ale unor teleaşti prea îndrăgostiţi de propria imagine -,
doi concetăţeni m-au determinat să le urmăresc luările de poziţie.

Pentru prima oară mi-a plăcut Crin Antonescu, cu un discurs
a la Caragiale, de la tribuna parlamentului, prin care a electrizat
sala, consternată că vedea doar doi premieri autentici,
Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu.
Echilibraţi, argumentaţi, dar fermi în limpezirea raporturilor
fireşti cu premierul actual al Ungariei, pateticul Viktor Orbán.
Crin Antonescu a fost cel mai bun orator în problema
atenţionării ferme a oficialităţilor maghiare,
care au avut alocuţiuni evident…ruginite,
prilejuite de aniversarea idelor (budapestane) ale lui martie.

De partea cealaltă a arenei parlamentare, a impus respect
György Frunda. Lucid. Pertinent. Rostind răspicat ceea ce
doreau românii să audă. Condamnarea gestului iresponsabil
al conaţionalului său, care a întinat imaginea lui Avram Iancu.
Respectarea integrităţii teritoriale a României,
cu precizarea că minoritarii maghiari vor să trăiască aici,
nu în altă parte. Invitarea colegilor parlamentari la o lectură
atentă a discursurilor oficialilor de la Budapesta şi
aplicarea procedurilor legale de întocmire a unui proiect
de rezoluţie, bazat pe consens, obţinut fără excese emoţionale.

Iată de ce, cineva ar trebui să îi mulţumească
premierului ungar Victor Orbán. Datorită alocuţiunii domniei sale,
indiferent de intenţiile lui ascunse şi cuvintele rostite,
lideri vizibili ai U.D.M.R au dezavuat, în câteva ore,
pe micul ecran şi de la tribuna parlamentului,
interferenţa oficialilor budapestani în chestiuni care nu-i privesc
în România. Ceea ce este, trebuie să recunoaştem,
o premieră. Dar şi o victorie explicită a opoziţiei.

Şi pentru că aprigul Radu Tudor a ridicat problema celor 800.000
de cetăţeni români, de naţionalitate maghiară, care vor primi şi
cetăţenia ungară, întrebându-se retoric ce vor face aceştia la
mobilizare – fie aceasta ordonată de la Bucureşti, fie de la Budapesta –
am să închei aceste rânduri, cu ceea ce am scris şi în alt context.

Într-un teatru de operaţiuni militare, dintr-un deşert şi azi mitraliat,
un ofiţer american a întrebat pe unul român, în câte ore ar ajunge
cu batalionul său, într-o capitală vecină, dacă situaţia o va impune?

Râzând, românul a răspuns în glumă:

– La cea aflată dincolo de graniţa apuseană? Cu o brigadă compusă
din trei batalioane cu o experienţă similară,
în trei teatre de operaţiuni militare diferite,
în câteva ore…Şi asta fără a putea cineva să ne oprească.
Dar nu va fi cazul să fim, pentru a treia oară, acolo.
Ne ştiu forţa reală.
Şi nu o ignoră.

UN PATRIOT – DR. MOBASHER ABDALLA

Înainte de a intra în studioul de emisie al Antenei 3, pe 3 februarie a.c., la ora 15.00, am avut oportunitatea de a sta de vorbă cu celălalt invitat, la aceeaşi emisiune, dr. Mobasher Abdalla, vicepreşedintele Asociaţiei Egiptenilor din România.

Un bărbat pedant. Sensibil. Atent la interlocutor. Abia reîntors din Egipt. Nedormit. Emoţionat. Cu bucuria de a fi adus cu el tricolorul egiptean. Pe care a scris cuvintele PROTEJAŢI EGIPTUL.

Ochii îi alergau de la telefonul mobil, la televizorul din faţa noastră. Nu era cazul să pun nicio întrebare. Suferea pur şi simplu. Aproape cu ochii în lacrimi îmi spunea că nu înţelege cum s-a ajuns la violenţă în ţara sa.
Îmi relata cum a văzut simplii comercianţi care ofereau, cu drag, fructe militarilor de pe blindatele armatei egiptene, postate în diferite locuri ale metropolei Cairo.

I-am spus că am avut ocazia să întâlnesc ofiţeri egipteni. Pe care i-am apreciat pentru seriozitatea şi sobrietatea cu care se raportau la interlocutorii străini. Când l-am întrebat dacă ştie că armata ţării sale se află pe locul 10 în lume, din punctul de vedere al efectivului actual – 486.000 combatanţi, gata pentru luptă, din care aproape jumătate sunt dislocaţi în garnizoana Cairo – a recunoscut că nu are aceste informaţii, din domeniul militar, dar chipul i s-a luminat pentru că un necunoscut, ca mine, avea cuvinte de preţuire, pentru militarii ţării sale.

În mod repetat a ţinut să îmi spună că acum contează un singur lucru. Apărarea Egiptului. Nu mai contează cine va fi la putere. Dar ţara sa trebuie să rămână aşa cum o ştie toată lumea. O oază a turismului. Un stat unde oamenii ştiu să se comporte civilizat. Se întreba, retoric, cu voce tare, de unde au apărut cei care au provocat violenţe.

Simţeam durerea în vocea sa. Mă privea cu ochii tentaţi să fie adumbriţi de lacrimi demn temperate. I-am relatat cum i-am cunoscut pe arabi, în Irak. Şi de ce le respect modul lor de a fi, într-o lume bulversată de un haos economic – deloc întâmplător.

Apoi am intrat în studiou. I-a impresionat pe toţi cu drapelul naţiunii sale, pe care l-a ridicat în dreptul inimii, pentru a arăta cât de mult îi doare pe conaţionalii lui momentul de grea încercare, demarat acum zece zile şi devenit tragic în ultimele confruntări, pe străzile din Cairo.

A surprins pe toţi, inclusiv pe telespectatori, cu mesajul său direct către preşedintele Hosni Mubarak, căruia i-a reamintit că a condus trei decenii ţara, că a făcut şi lucruri bune pentru popor, dar acum a venit timpul să îşi ia o… vacanţă, să lase locul celui ce va fi desemnat învingător la alegerile prezidenţiale.

Nu am mai văzut, din decembrie 1989, un om care să tremure la propriu, sincer, pentru soarta ţării lui. Dr. Mobasher Abdalla a impus atâta respect şi simpatie în studiou, de la prezentatoare, la cameramani şi la alţi teleaşti, aflaţi pe platou, încât numai sosirea momentului programat pentru publicitate a stopat admiraţia românilor, ce erau martori la o confesiune făcută din dragoste de patrie.

Domnul Abdala mi-a reamintit, prin conduita sa, ce îmi spunea, anul trecut, un ofiţer egiptean, aşa, într-o doară:“Fă-ţi datoria şi nu te teme de nicio răzbunare.”

Dr. Mobasher şi-a făcut-o. Cu prisosinţă.
Un patriot rănit sufleteşte de cumpăna ţării sale.
Dar demn.

MATERIAL ACCESAT DE DIRECTORATUL COMUNITĂŢII INFORMATIVE

DOUĂ PENSII

Ei bine, stimate cititor, al acestor insignifiante rânduri-gânduri, umilul scrib al cuvintelor care urmează, vânturate în colbul nimicniciei vremurilor pe care le trăim, este beneficiarul a două pensii…militare!

Ambele sosite în aceeaşi zi.

Incredibil, dar adevărat.

Prima este datată 31.12.2010 şi îmi aducea la cunoştinţă că voi beneficia – în urma recalculării pensiilor militare, în baza Legii 119/2010 -, de 39,54% din cuantumul iniţial al venitului lunar, asigurat mie, ca rezervist, până în decembrie 2010.

A doua, sosită în aceeaşi zi, cu acelaşi număr, dar datată 12 ianuarie 2011, mă informa că „examinând actele din dosarul de pensionare cu mandatul nr…. se constată următoarele”, adică un cuantum total diferit, respectiv 92,56% din pensia lunii decembrie!

Măi să fie!
Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie?

Păi nu am avut eu ocazia să fiu partener de dialog, în acelaşi studiou, al postului TV Antena 3, cu onorabilul Marian Sîrbu, liderul aparent al uniunii refugiaţilor, din partidele de opoziţie, la coaliţia de guvernământ, şi acesta se grăbea să îmi spună că am primit în ianuarie pensia mică – la nivelul de 39,54% – pentru că, vezi Doamne, nu aveam stagiul complet?

Eu unul trecând în rezervă la 53 de ani, în condiţiile când aveam ani buni echivalaţi cu câte 1,5 ani de muncă, ca urmare a dificultăţilor profesionale asumate conştient în acea perioadă.

Şi atunci? De unde vine minunea?

Păi de la o practică, neoficială, de identificare a celor care, prin intermediul Internetului, sau al apariţiilor publice, la posturi de televiziune şi radio, condamnă modalitatea abuzivă, discreţionară, a actualului regim politic, de a recalcula pensiile militare.

Acestora li se recalculează rapid, cu prioritate, cuantumul aproximativ al noii pensii, fie pentru a-i determina să tacă, fie pentru a putea fi contracaraţi telefonic, de acelaşi atemporal purtător de cuvânt, care ar fi menit să le condamne public ipocrizia, spre satisfacţia menestrelului apărării, mister Gabriel Oprea!

Vestea proastă pentru iniţiatorii acestei loterii speciale, pentru anumiţi pensionari militari?

Nu mi-au luat în calcul 8 ani şi 9 luni, pentru care sunt sesizate oficial două instituţii de referinţă ale statului – Serviciul Istoric al Armatei şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră – care are arhiva fostului Comandament al Trupelor de Grăniceri.

Şi uite aşa, Comisia de Contestaţii a Deciziilor de Pensie va fi obligată să îmi mai recalculeze pensia, de două ori…

Motiv pentru aplaudacii lui Gabriel Oprea şi suita lui de Caţavenci, de a afirma că datele prezentate de mine nu fac decât să confirme grija acestui partid-brichetă pentru pensionarii militari. Cei aleşi să meargă ca berbecii, nu la tăiere, ci la votare, unde musai să consolideze fotoliile actualilor guvernanţi.

Ei bine, o minune similară nu s-a produs cu camarazii care nu şi-au exprimat, în presă, la radio şi televizor dezgustul pentru degradarea condiţiei lor umane, din ordin politic.

Până la acest moment, din viaţa mea, receptasem deja reuşita puterii de a rupe, tacit, majoritatea covârşitoare a subofiţerilor, ofiţerilor şi generalilor – prin recalculări…pozitive – de colegii cu pensii mutilate abuziv.

Acum m-am convins de perfidia unei puteri căreia a început să i se facă frică şi de vocile care nu fac decât să exprime adevărul.

Şi nu ia decât măsuri favorabile propriilor formaţiuni politice, exploatabile, pe plan propagandistic, la următoarea campanie electorală.

Între cele „Două lozuri”, ale lui Lefter Popescu, şi cele „Două pensii”, ale mele, este o diferenţă ca între Ion Luca Caragiale şi Gabriel Oprea.

În defavoarea cui? Ştiţi dumneavoastră.