Într-o intervenţie de ultimă oră, avută în faţa Comisiei pentru Forțele Armate, a Senatului Statelor Unite, generalul Martin Dempsey a afirmat:
– L-am sunat de dimineaţă pe omologul român şi i-am spus textual: “Înţeleg că eşti aerian, adică de la forţele aeriene, cu resursa de zbor intelectual în curs de epuizare, dar măcar puteai să trimiţi, în judeţul Buzău, pe unul dintre generalii care a comandat forţa expediţionară românească în Irak şi Afganistan şi să-i dai mână liberă şi în subordine forţele de elită din garnizoana Buzău, pentru a deszăpezi românii care mor cu zile în casă!”
Exact acum cinci ani, mă aflam în misiune,
ca jurnalist simplu, al Armatei României,
în spaţiul românesc dorit a fi transformat în Quebec-ul intracarpatin,
de cei ce mai încearcă, fără nicio şansă, detrunchierea statului român.
Atunci am fost mândru de Preşedintele ţării mele.
Şi m-am bucurat,
când şeful Statului Major General al Armatei Naţionale
mi-a încredinţat misiunea, de onoare,
de a conduce,
două echipe, de jurnalişti militari,
cei mai buni cameramani,
cei mai buni fotoreporteri,
cei mai modeşti iubitori de ţară,
în oraşele
Odorheiu Secuiesc şi Târgu Mureş,
pregătite de ilegala formaţiune antinaţională,
să spele orgoliul unui imperiu defunct,
cum zicea liderul UDMR de atunci,
cu sângele celor ce îi considerau,
naivi,
egalii lor,
în Patria pe veci română.
Încă de la plecarea în misiune,
am simţit viermele trădării în rândurile
unor nevolnici
purtători de uniforme militare româneşti.
Un pezevenghi – al cărui vocabular cotidian,
era bazat pe trivialităţi
rostite ca orice mascul
supus acasă muierii slabe de voce,
dar dominatoare în cele tainice -,
a şi raportat unei directorese,
ce habar nu avea de limba română,
dar fusese instalată la cârma imaginii publice
a Oştirii Române (!),
de U.D.M.R.,
că un ofiţeraş ca mine,
a avut îndrăzneala să execute
ordinul liderului Statului Major General,
şi să o ignore pe purtătoarea de buric gol,
fustă şi minte scurtă,
care confunda presa militară cu B.B.C.,
varianta agramată din Alba Iulia.
A urmat telefonul
altui saltimbac.
Unul care nu ar fi pupat o funcţie în Bucureşti,
dacă nu îl trăgea de păr
acelaşi şef al S.M.G..
Acest eunuc,
devenit servitor,
nevorbitoarei de limbă curată română
mi-a ordonat să revin,
cu cele două echipaje
– ne aflam deja la Ploieşti –
în Capitală.
Subordonaţii mă urmăreau cu atenţie.
Pe faţa mea se citea furia.
În Patria Mea, România,
eu, ofiţer al Armatei Naţionale,
să primesc ordin,
de la un trădător,
ca să execut dispoziţia udemeristă,
de a nu fi prezent,
în oraşele ţării mele,
nu ale Ungariei,
ca jurnalist având drept arme
doar ochii şi dragostea de ţară!
I-am spus să îl sune pe cel ce mi-a dat ordin.
A revenit, la telefon, albit la voce,
după câteva minute: – Executaţi misiunea ordonată iniţial.
Noi – adică el şi udemerista – nu ştim nimic…
Dacă se întâmplă ceva sunteţi singurul răspunzător!
Atunci mi-a fost dor de mareşalul Ion Antonescu!…
Am continuat misiunea până la Miercurea Ciuc.
În satele şi oraşele transilvane era linişte.
Oameni normali, într-o ţară bântuită de grija zilei de mâine.
Pâine. Serviciu. Grijă pentru copii.
A doua zi, cele două echipaje s-au despărţit.
Unul era condus de mine.
Celălalt, de cel mai natural teleast al televiziunii publice,
rugat de Victor Stănculescu să aducă o boare de prospeţime
la emisiunile militare de televiziune.
Un român curat, un ardelean cunoscător al limbii maghiare,
un semen echilibrat şi
un ofiţer cu bun simţ – colonelul Benone Neagoe.
Când am sosit la locul adunării, în Tg. Mureş
am fost martor la un freamăt, pe stradă:
– Vine Traian Băsescu! Vine…
Nu era băşcălie. Nu era ironie.
Brusc, concetăţenii de altă etnie deveniseră îngânduraţi.
Simpla posibilă prezenţă a preşedintelui României,
schimba proiecţia unui eveniment în curs de desfăşurare.
Ca şi în decembrie 1989, în 15 martie 2006,
o mulţime de cameramani străini, nu puţini din Budapesta,
sosiseră ca hienele ahtiate de sânge,
adulmecând promise confruntări între
îngăduitorii români şi întâmplătorii lor concetăţeni.
Am parcurs pe jos piaţeta în care se adunau cei chemaţi la miting.
Şi pentru a fi corect cu adevărul istoric
trebuie să arăt că veneau
îmbrăcaţi ca pentru slujba de la biserică.
Cu familia. Cu coroane de flori, purtând un tricolor deloc românesc.
Depuneau jerbele şi se postau în mulţime. Disciplinaţi.
Fără murmur. În linişte. Demni.
Am aruncat o privire spre acoperişuri.
O puzderie de bărbaţi îmbrăcaţi în haine civile, tunşi scurt,
aveau pregătite aparate de fotografiat şi camere digitale de filmat.
M-am întrebat atunci, în sinea mea,
de ce mai era nevoie de prezenţa noastră,
dacă totul se desfăşura în ordine, firesc,
ca la mitingul unei formaţiuni politice
cu doleanţe proprii.
Au vorbit apoi, pe rând,
liderii minorităţii naţionale
ce era majoritară în ţinuturile
considerate a fi secuieşti.
Cel mai vehement a fost László Tőkés.
Atunci au apărut doi adolescenţi,
cu părul blond, îmbrăcaţi ca pentru alpinism.
Aveau rucsacuri în spate. Şi trupuri atletice.
Aidoma celor din trupele pentru operaţiuni speciale…
Au strigat de câteva ori: – Au-to-no-mia! Au-to-no-mia! Au-to-no-mia!
Nimeni nu le-a răspuns.
Nimeni nu i-a oprit.
Nimeni nu i-a atenţionat.
Siguri pe ei, cei doi au străbătut mulţimea minoritarilor,
care parcă nici nu îi vedeau, nici nu îi auzeau…
Şi au dispărut pe o stradă lăturalnică.
Discursurile s-au încheiat.
Nimeni nu a scandat nimic. Erau doar fluturate
steagurile cu emblema Regatului Ungariei.
Mi-a plăcut disciplina maghiarilor.
Chiar şi când au apărut conaţionalii lor,
îmbrăcaţi în uniforme elegante de husari, pe cai robuşti,
cu pinteni lucitori la cizmele strălucitoare,
nimeni nu a făcut vreun gest necugetat.
Aveau însă cu toţii, în priviri, o mândrie aparte.
Apoi mulţimea s-a împrăştiat. În ordine.
În prea multă linişte. Ceva îmi scăpa…
Am revenit la Bucureşti. Eram conştient că imaginile
realizate de cameramani şi fotoreporteri
nu aveau nimic extraordinar.
M-am prezentat cu acestea la cel ce îmi încredinţase misiunea.
Doream să înţeleg…
Surâzător, liniştit, mulţumit că totul s-a terminat cu bine,
acesta mi-a explicat:
– Cu o zi înainte, pe 14 martie 2006, din ordinul preşedintelui Statelor Unite,
George W. Bush, Condoleezza Rice, ca secretar de stat,
a telefonat la Budapesta, direct la cabinetul premierului maghiar: “Dacă mâine, pe 15 martie vor fi provocări, confruntări etnice
soldate cu vărsări de sânge, preşedintele S.U.A. vă va considera
principalul vinovat. Luaţi-vă măsuri să nu ajungeţi în situaţia asta.”
Un asemenea apel telefonic nu ar fi fost niciodată ordonat şi efectuat
dacă nu ar fi căzut la datorie, în Afganistan, simplii militari români!
America nu-i uită pe cei ce nu îşi precupeţesc viaţa, pentru cauza sa.
Nici până azi nu a fost dislocat vreun contingent maghiar,
alături de trupele americane,
în vreun teatru de operaţiuni militare.
Este temeiul pentru care, acum, la 15 martie,
merită un singur gând
minoritarii din inima ţării noastre: să aibă o viaţă tihnită.
Ferită de învrăjbiri menite a rămâne în negura trecutului…
După cum se ştie, la recenta reuniune a liderilor statelor membre ale Alianţei Nord-Atlantice, preşedintele afgan Hamid Karzai nu doar a fost un invitat primit cu interes justificat, ci şi protagonistul momentului protocolar de semnare a unui acord de parteneriat de securitate, pe termen lung, cu NATO.
În acest mod, ţările aliate au manifestat sprijinul lor pentru strategia de ieşire a trupelor proprii, din Afganistan, prin transferarea, la finele anului 2014, către forţele militare afgane, a conducerii operaţiunilor militare contra talibanilor.
Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen a declarat că talibanilor nu li se va oferi şansa de a aştepta ca forţele străine să părăsească regiunea, deoarece Alianţa va rămâne profund angajată în pacificarea teatrului de operaţiuni afgan. Mai concret, afirma Rasmussen, aliaţii vor rămâne acolo „atâta timp cât este necesar.”
Delegaţia condusă de preşedintele afgan a purtat mai bine de câteva ore discuţii cu liderii NATO. Apoi, în faţa trimişilor speciali ai presei, veniţi din toată lumea, Hamid Karzai şi Anders Fogh Rasmussen au semnat documentul de reglementare a parteneriatului stabilit de aliaţi cu Afganistanul, care detaliază condiţiile de angajare a forţei expediţionare a NATO în anii următori.
Astfel, a fost stabilită o perioadă de tranziţie, care începe din iulie 2011, până la finele anului 2014, când se speră că operaţiunile militare aliate se vor termina.
Documentul semnat de Karzai la Lisabona are un efect disuasiv, deoarece stipulează clar, pentru toate facţiunile implicate în conflictul intern afgan, că nu va fi vorba de un sfârşit al implicării Alianţei în această ţară. Dimpotrivă. Interesul Occidentului pentru stabilitatea Afganistanului rămâne acelaşi. Deloc diminuat.
Asistenţa militară acordată ulterior armatei afgane va consolida stabilitatea în Afganistan şi după încetarea operaţiunilor militare sub comandă NATO.
La Londra, ca şi la Berlin, la Paris, ca şi la Roma, persistă, chiar şi după Summitul NATO de la Lisabona, îndoiala că termenul anunţat – anul 2014 – va putea fi respectat.
O certitudine – genul proxim – este că la finele anului menţionat, aliaţii vor avea create condiţiile necesare pentru tranziţia misiunilor de securitate internă forţelor afgane, special antrenate de instructorii NATO.
Diferenţa specifică? Transferul responsabilităţilor se va face diferit, de la o regiune la alta, în funcţie de condiţiile concrete existente pe teren. Acolo unde grupurile paramilitare ale talibanilor vor rămâne active, trupele aliate vor sprijini forţele de securitate afgane pentru anihilarea acestora. Read more »
February 10, 2012 07.30 | 
Subscribe
