PETROLUL, GADDAFI ŞI AMERICANII

Cu ani în urmă am asistat la două momente inedite, prilejuite de vizita la Bucureşti a şefului de stat libian, Muammar Abu Minyar al- Gaddafi.
Evocarea lor are o anumită relevanţă, pentru înţelegerea modului de a fi al acestui lider arab, vizat de o nouă mutare geopolitică pe tabla de şah a Orientului Mijlociu.

Bodyguarzi cu…şarm

Chiar la coborârea din avion, a lui Gaddafi, oficialii români au fost surprinşi de faptul că două libience tinere – echipate cu ţinute militare kaki, centuri maro, bocanci negri şi pistoale mitralieră, cu pat rabatabil – erau tot timpul în preajma preşedintelui Libiei.

Una dintre ele l-a însoţit, ca o umbră, până la podiumul unde Gaddafi a urcat, împreună cu omologul român, pentru a primi defilarea gărzii de onoare.

A doua a surprins total dispozitivul autohton de securitate, deoarece s-a postat exact pe direcţia de înaintare a comandantului gărzii. Îi stătea bine cu cosiţele împletite la spate, unde avea şi pistolul-mitralieră, pe care îl ţinea, de ţeavă, cu palma mâinii drepte.

Imaginea era fermecătoare, deoarece, la ora aceea, nu existau luptătoare în armata română. Cum garda de onoare îşi continua neabătută defilarea, iar libianca nu se mişca din locul menţionat, un colonel din dispozitivul de securitate s-a îndreptat surâzător spre juna în uniformă, i-a şoptit ceva la ureche, chiar a cuprins-o uşurel de umeri, pentru a o îndepărta de pe direcţia de înaintare a militarilor români.

Ulterior, am aflat rostul celor două conaţionale ale lui Gaddafi. Erau bodyguarzi, aleşi după un criteriu surprinzător. Conform specialiştilor în antrenarea gărzilor de corp, o femeie este mai rapidă, în reacţii, la un atac terorist, cu câteva fracţiuni de secundă.

Iar cele două „umbre” ale preşedintelui libian mai aveau, în afara armamentului la vedere, şi mici stilete, plasate discret la nivelul cocului, pentru a fi rapid aruncate spre potenţialii agresori.

Al doilea moment s-a petrecut la încheierea vizitei oficiale a lui Muammar al-Gaddafi, când în aeronava libiană a fost încărcat un sicriu metalic. Cei ce l-au adus au urcat apoi la barul aeroportului Otopeni, unde şi-au cumpărat cartuşe de ţigări Kent şi sticle de whisky.

La o cafea servită fără grabă, nu s-au ferit să explice că persoana decedată este rudă cu preşedintele libian, care, din…greşeală, l-a împuşcat la partida de vânătoare organizată de români în onoarea sa.

Teama de atentate şi lichidarea, fără menajamente, a opozanţilor, fie aceştia şi de acelaşi sânge cu el – iată două trăsături ale lui Gaddafi.

O discrepanţă evidentă

Harta Orientului Mijlociu a devenit cel mai nou obiect de utilitate publică, din cabinetele liderilor politici interesaţi de soarta lumii arabe.

Pentru conducătorii Arabiei Saudite, Kuweitului, Qatarului şi Emiratelor Arabe Unite există o singură întrebare: când le vine rândul?

După Tunisia şi Egipt, care şi-au alungat preşedinţii de la putere, Yemen şi Bahrein, încă marcate de manifestaţiile de stradă, Libia face o notă discordantă.

Conform opiniei lui Jean-Yves Moisseron, economist la Institutul de Cercetare pentru Dezvoltare, din Franţa, un parodox al evenimentelor din ultima decadă este acela că revolta se extinde în ţările arabe bogate:
”Nivelul de trai al unui locuitor din Bahrein este identic cu acela al unuia din Franţa! Măsurată prin prisma Produsului Intern Brut, bogăţia Libiei o depăşeşte pe aceea a Turciei şi chiar pe aceea a României şi a Braziliei. Libia este de două ori mai bogată decât Tunisia.”

Demonstraţiile şi confruntările de stradă, dintre nemulţumiţi şi forţele de ordine, sau grupurile favorabile actualilor lideri din Yemen, Bahrein şi Libia indică o mutaţie istorică, produsă de un decalaj ignorat de şefii de stat cu puteri absolutiste.

Este vorba, după părerea lui Moisseron, de discrepanţa evidentă „dintre dezvoltarea economică, care determină, peste tot, un mod de viaţă înscris în modernitate, şi menţinerea regimurilor politice depăşite, cel mai adesea încarnate de şefi de stat îmbătrâniţi, caracterizaţi de un incredibil imobilism.”

Dincolo de pretexte

Ultima frază, deşi formulată la Paris, exprimă o viziune pe care o împărtăşesc, acum, liderii importanţi ai lumii occidentale. Toţi fiind conştienţi că „mecanismul dominoului” a fost declanşat de cei cu o experienţă îndelungată în răsturnarea, în diferite forme, a dictatorilor, inclusiv prin recurgerea la soluţia „manu militari”, fie utilizând forţele armate autohtone, fie recurgând la trupe de elită, capabile să extragă dintr-o capitală, sau alta, lideri precum Manuel Antonio Noriega Moreno, care a condus Panama, între 1983-1989.

De altfel, ziarul „The Washington Times”, din 21 februarie a.c., a inclus un editorial intitulat “Momentul Sputnik al lui Al Qaida”, care începe şocant: ”Luptători Al Qaida au declarat un emirat islamic în nord-estul Libiei şi liderul acestei naţiuni nord-africane pare a fi părăsit ţara. Probabil că, în curând, va fi timpul ca infanteriştii marini americani să reviziteze ţărmurile din dreptul oraşului Tripoli.”

Dar Gaddafi a rămas în ţara sa, unde nu există niciun partid politic. Societatea libiană fiind controlată de aşa numitele comitete revoluţionare, care administrează, de facto, pactul social dintre dictator şi populaţia beneficiară a extraordinarei rente petroliere a Libiei, devenită astfel cel mai bogat stat din Africa.

Petrolul libian este exportat astfel: 37,7% în Italia, 10,1% în Germania, 8,4% în Franţa, 7,9% în Spania, 5,9% în Elveţia, 5,3% în Statele Unite, 24,7% la alte state. Procentaje ce explică declaraţiile prudente ale unor oficiali occidentali şi radicalismul altora, în legătură cu reacţia dură a dictatorului libian, faţă de manifestaţiile celor care-i doresc plecarea de la conducerea ţării.

Deciziile luate de S.U.A. şi China, de a sprijini evacuarea conaţionalilor aflaţi în Libia, ca turişti, diplomaţi sau muncitori la firme de construcţii, indică acutizarea confruntărilor violente, între manifestanţi şi partizanii lui Gaddafi.

Însă 80% din populaţie este tânără şi locuieşte în oraşe, unde urmăreşte postul TV Al-Jazira, utilizează telefoanele mobile şi reţelele sociale, pe Internet. Acestea sunt reperele sensului ireversibil al schimbării. Mai ales că 30% din libieni sunt şomeri.

Mutaţiile politice din Tunisia şi Egipt, vecinii Libiei, arată că apune vremea regimurilor arhaice şi totalitare – ce doreau o populaţie educată, dar fără acces la democraţie.

__________________________________________

__________________________________________