THE NATIONAL INTEREST / Serbia nu este un aliat al Rusiei

Decizia Belgradului de a-și deschide resursele de litiu către Europa indică orientarea viitoare a politicii externe sârbe.

Orice îndoieli persistente cu privire la orientarea Serbiei către Occident au fost risipite la Belgrad pe 19 iulie.

La acea dată, președintele sârb Aleksandar Vučić, cancelarul german Olaf Scholz și vicepreședintele executiv al Comisiei Europene pentru Pactul verde european, Maroš Šefčovič au semnat un acord

care face din Serbia și vastele sale rezerve de litiu
un punct focal într-o strategie europeană comună pentru combaterea Chinei.

Guvernul sârb a ridicat recent un moratoriu asupra proiectului britanic-australian Rio Tinto de exploatare a litiului, după o înghețare de doi ani, din cauza protestelor de mediu.

Rezervele de litiu ale Serbiei sunt cele mai mari zăcăminte de litiu dovedite din Europa și unul dintre cele mai mari din lume. Guvernul sârb a evitat deschiderile din partea Chinei și, în schimb, a semnat un pact de parteneriat strategic „istoric” cu Uniunea Europeană privind zăcămintele sale de litiu, optând pentru a acorda acces la acest material critic doar partenerilor săi occidentali.

Această mișcare a guvernului de la Belgrad se va dovedi a fi un pas decisiv și ireversibil al Serbiei către UE și Occident.

În ciuda unor astfel de indicii ale orientării strategice a Serbiei, Belgradul a fost privit ca un aliat apropiat al Rusiei în Balcani, iar aspirațiile sale de a adera la UE, cu care negociază de peste zece ani, au fost adesea interpretate ca nesincere.
Eticheta de închidere față de Rusia este o moștenire a politicilor tragice ale primului lider post-comunist al Serbiei, Slobodan Milošević, în anii 1990.
În loc să conducă Serbia pe calea construirii democrației și a unei economii de piață, Milošević a confruntat țara cu Occidentul, aliatul său istoric, culminând cu o campanie de bombardare a NATO de trei luni în 1999.

Sentimentul puternic anti-occidental care S-a dezvoltat la acea vreme a persistat în rândul multor sârbi până în ziua de azi, datorită guvernelor slăbite ulterioare și oportunității politice de a folosi această furie.
Astăzi, însă, există dovezi ample care resping în mod convingător imaginea comună a Serbiei ca ramură rusă în Balcani și demonstrează orientarea sa strategică către Occident.
Președintele sârb Aleksandar Vučić și guvernul său de centru-dreapta au câștigat alegeri succesive, fiind nevoiți să mobilizeze sprijinul unui electorat care consideră în mod covârșitor Rusia o țară care este dispusă să contribuie la păstrarea suveranității Serbiei asupra Kosovo și a siguranței sârbilor din Kosovo.
Sentimentul anti-occidental moștenit de la bombardamentul NATO din 1999 și de la declarația de independență a Kosovo din 2008 continuă să aibă o influență puternică asupra acestui electorat.
Cu toate acestea, în ciuda mediului politic intern provocator legat de Rusia, direcțiile principale ale politicii de stat sârbe au încetat de mult să coincidă cu dorințele, așteptările și planurile Moscovei.
La Moscova, președintele sârb Vučić este considerat un aliat al Kremlinului doar pe hârtie și este privit în schimb ca un lider aliniat strategic cu Occidentul, UE și, din ce în ce mai mult, cu Statele Unite.
Prima problemă majoră pentru interesele Rusiei în Balcani a fost schimbarea lui Vučić în ceea ce privește rezolvarea crizei post-conflict din Kosovo. Spre deosebire de toți predecesorii săi, el a intrat în negocieri directe cu autoritățile kosovare privind normalizarea relațiilor reciproce prin medierea UE. Acest proces este în desfășurare de mai bine de zece ani încoace, cu suișuri și coborâșuri, dar încă mai are un final în vedere, mai ales că diplomația SUA s-a implicat puternic în mediere în urmă cu câțiva ani.
Interesul strategic al Moscovei în Balcani este de a evita rezolvarea pe termen lung a punctelor fierbinți postbelice, căutând ca acestea să rămână o sursă potențială de conflict și pârghie rusă cât mai mult timp posibil, de preferință permanent.
În acest fel, toate statele balcanice care s-au luptat între ele, după linii etnice, în anii 1990 ar rămâne permanent în afara integrării euro-atlantice, o gaură neagră înapoiată, coruptă și neintegrată în mijlocul Europei și, prin urmare, vulnerabile la politica coruptă a Moscovei, influența economică și de securitate.

Rusia prezintă electoratului sârb relația sa cu Serbia pe baza unui sentiment de solidaritate slavă și ortodoxă. Această dezamăgire iese la iveală din când în când, inclusiv în problema Kosovo.

Rusia, ca și Serbia, nu recunoaște Kosovo ca stat independent. Cu toate acestea, Vladimir Putin a folosit în mod repetat cazul secesiunii unilaterale a Kosovo și recunoașterea de către multe țări occidentale ca argument pentru anexarea sa forțată a unor părți ale Ucrainei.

În timp ce Serbia se consideră o economie europeană moderat dezvoltată și un candidat viabil la aderarea la UE, Rusia dorește ca Serbia să rămână permanent în afara acestui cerc, prinsă în relații nerezolvate cu vecinii săi.

În timp ce Serbia dorește să facă parte din lanțurile tehnologice și industriale ale economiilor europene, Kremlinul vrea să existe în afara acestui sistem, dependent de sursele de energie rusești. În timp ce Serbia dorește să-și rezolve provocările de securitate în parteneriat cu NATO, despre care președintele Vučić se referă drept garantul securității pentru populația sârbă din Kosovo,
Rusia vrea să mențină țara dependentă prin vânzarea de arme, o penetrare mai profundă a informațiilor și prin împuterniciții săi locali.

Având în vedere că strategia rusă este centrată pe ruptura profundă dintre Serbia și Kosovo, intrarea lui Vučić în procesul de găsire a unei soluții durabile pentru Kosovo a reprezentat un regres semnificativ pentru Kremlin, o mișcare care rămâne neiertată la Moscova astăzi.

Ceea ce a urmat pentru Rusia a fost comportamentul destul de „nefratern” al Serbiei în legătură cu criza ucraineană, nu doar din februarie 2022, când Rusia și-a început invazia pe scară largă, ci mult mai devreme, din 2014, și anexarea de către Rusia a peninsulei ucrainene Crimeea.

Chiar și atunci, președintele sârb a fost de partea Ucrainei și a susținut integritatea acesteia teritorială, inclusiv Crimeea.

De la invazia pe scară largă a Ucrainei de către Rusia, această politică de stat sârbă a fost confirmată în Adunarea Generală a ONU de cel puțin patru ori, Belgradul votând pentru condamnarea invaziei ruse și cerând o retragere imediată a Rusiei din Ucraina. Serbia a votat, de asemenea, în favoarea expulzării Rusiei din Consiliul ONU pentru Drepturile Omului și a semnat o serie de declarații politice internaționale și regionale de condamnare a agresiunii ruse, inclusiv ultima din iunie la Conferința de pace a președintelui Zelensky din Elveția.

Rapoartele frecvente conform cărora Serbia a furnizat cantități mari de arme Kievului au înfuriat Moscova mai mult decât opoziția clară a Serbiei față de Rusia în forurile internaționale.

După cum a raportat Financial Times în iunie, Serbia a furnizat Kievului muniție de artilerie atât de necesară, în valoare de până la 800 de milioane de euro, prin țări intermediare cumpărătoare. Deși Serbia nu face parte oficial din coaliția de cincizeci de membri care oferă sprijin militar Ucrainei, această amploare o face un sponsor mai mare al apărării Ucrainei decât multe alte țări care fac parte oficial din blocul furnizorilor de arme pentru Kiev și multe state membre NATO.
Serghei Mardan, unul dintre cei mai importanți propagandiști din mass-media ai Kremlinului, a numit recent Serbia
„ultima curvă”
din cauza asistenței de securitate a Serbiei pentru Ucraina.

Kremlinul nu a permis niciodată Serbiei, ca și Ucrainei, să-și demonstreze interesele independente și dorința de a-și crea propria cale.

Această cale nu duce la Moscova, ci mai degrabă către Uniunea Europeană și un parteneriat strategic cu Statele Unite. Prin urmare, Serbia se confruntă cu riscul unei potențiale represalii rusești, risc pe care conducerea sa este dispusă să îl accepte datorită sprijinului pe care îl primește din partea aliaților săi occidentali pentru această rezistență.
Cu toate acestea, chiar și această listă condensată de argumente, care demonstrează solidaritatea neclintită a Serbiei cu Ucraina în vremurile sale cele mai dificile, nu reușește adesea să descurajeze eticheta de „cel mai apropiat aliat al Rusiei”, nu numai în Balcani, ci și în Europa.

Mulți din mass-media, politicieni și experți în Balcani care au perpetuat narațiunea unei alianțe sârbo-ruse subliniază adesea că
Serbia nu a impus sancțiuni economice împotriva Rusiei, ceea ce a făcut toată Europa.
Este adevărat, dar realitatea este că Serbia respectă sancțiunile UE împotriva Rusiei.

Mai mult, acești critici pierd din vedere faptul că motivul pentru neimpunerea de către guvernul sârb a sancțiunilor de drept nu se bazează pe sprijinul său pentru Rusia, ci mai degrabă pe capacitatea unică a Kremlinului de a aduce instabilitate și neliniște socială Serbiei.
Capacitatea Moscovei de a exploata furia continuă în societatea sârbă asociată cu bombardamentul NATO și cu declarația de independență a Kosovo prin mobilizarea mandatarilor săi în țară nu trebuie subestimată. Aceasta este o realitate de care orice guvern sârb trebuie să ia în considerare.

În plus, Serbia este încă foarte dependentă de importurile de gaze din Rusia din cauza unei serii de decizii proaste din trecutul recent, cum ar fi atunci când țara a ratat oportunitățile de a-și diversifica infrastructura de import de gaze.

ORIGINALUL POATE FI CITIT AICI