Oamenii mai liberi decât bărbații de stat

Având speranța unei revanșe – mult amânată – pe câmpul de luptă, oficialii de la Kiev resping, succesiv, demersurile unor terți, de a readuce la masa negocierilor, pe diplomații ucraineni și pe cei ruși.

Sigur că Ucraina fiind victima agresiunii dorește revenirea la situația în care toate teritoriile sale pierdute să se reîntoarcă sub autoritatea Kievului.

De aici și insistența pe concretizarea planului de pace al Kievului, care constituie, în mod obiectiv, expresia unei viziuni unilaterale.

Una mai degrabă punitivă, decât cu elemente care să invite la dialog, depășind capcana unui monolog util, desigur, doar opiniei publice ucrainene.

Bătălia diplomatică pentru sudul Planetei Albastre

În mod evident, Ucraina nu are niciun interes într-o încetare a focului, una care ar consfinți, de facto, câștigurile teritoriale ale Rusiei, dar – nota bene – de luni de zile cam asta este situația.

Aproape jumătate de milion de militari ruși controlează sudul și estul ex-republicii sovietice ucrainene și – cu Putin sau fără el – este acum greu de imaginat cine, când și cum ar putea da ordinul de retragere din patru oblasturi parțial ocupate și din peninsula Crimeea.

Planul de pace al Chinei, care prevedea o încetare a focului a fost practic respins.

Viziunea Braziliei privind ajungerea la un compromis teritorial a fost neacceptată, în mod categoric.

Tentativa Africii de Sud de a media între părțile aflate în conflict s-a dovedit a fi insignifiantă pentru Kiev.

Cât privește apelurile la dialog cu Rusia făcute de Papa Francisc, care a descris teritoriile ocupate ale Ucrainei drept „o problemă politică”, acestea au fost, de fapt, neluate în serios de conducerea Ucrainei.

Pentru Kiev, asemenea planuri de pace sunt ca și inexistente, atunci când este vorba de cum se va finaliza confruntarea militară dură din Ucraina.

Dar nu totul se decide doar la Kiev, altfel președintele ucrainean nu ar fi participat la summitul Ligii Arabe din Arabia Saudită, de pe 19 mai, unde, dincolo de discursul dorit fulminant, Volodymyr Oleksandrovych Zelenskyy a avut și o serie de dialoguri, cu unii dintre liderii participanți la reuniunea menționată.

Și tot conducătorul de azi al Ucrainei s-a deplasat apoi în Japonia, unde a pledat, la summit-ul G-7, pentru continuarea sprijinului ferm, din partea Occidentului, dar și a unor interlocutori pe care i-a avut acolo, cum au fost conducătorii Indiei și Indoneziei.

Dacă Ucraina are susținerea Nordului Global, ei bine Rusia a insistat pe o mai bună poziționare în relațiile cu statele partenere din Asia, Africa, America Latină și Orientul Mijlociu.

Adică în zone unde China este apreciată pentru “injecțiiile” sale economice, dar ar fi imediat taxată, pe plan diplomatic, dacă ar ataca Taiwanul.

Summit pentru pace?

În timp ce Kievul ezita să declanșeze trâmbițata contraofensivă, Moscova a și organizat, la Sankt Petersburg, un summit Rusia-Africa, în această vară.

O inițiativă contracarată, parțial, de al doilea turneu pragmatic al ministrului de Externe al Ucrainei, Dmytro Kuleba, pe continentul african.

După cum este greu de prevăzut rezultatul așa numitului „Summit pentru pace” propus de Kiev în această vară, un eveniment ce se profilează a fi o reiterare a unor declarații deja previzibile, fără vreun efect practic pe Frontul de Est, dar cu o probabilă și calculată sporire a susținătorilor Ucrainei, în sudul Planetei Albastre.

Poziția Rusiei trebuie judecată după fapte, declarațiile belicoase, ale unor oficiali de la Kremlin, fiind mai degrabă conjuncturale, răspunzând mai ales întrebărilor nerostite, dar intuite, ale opiniei publice ruse.

Nici Rusia nu a mai cucerit nimic după ocuparea distrusei localități Bahmut, nici Ucraina nu a mai înaintat semnificativ, precum anterior, în oblastul Harkov și în orașul Herson.

La Moscova se știe că utilizarea sintagmei „noi realități”, pentru etichetarea pământurilor răpite Ucrainei generează nervozități și declarații dure la Kiev.

Iar la Beijing se cunoaște că turneul în Europa – inclusiv la Kiev și Moscova -, a înaltului reprezentant Li Hui, este mai degrabă mimarea medierii, decât conturarea unei posibile soluții, acceptabilă de cele două state combatante.

Și conducerea de azi a Ucrainei și aceea autoritară a Federației Ruse vizează și visează la înfrângerea taberei adverse.

Deși, realitățile din teren arată că trupele ucrainene probabil că vor înainta pe anumite direcții, vor recupera unele suprafețe de teren, dar este greu de presupus că asta va genera o retragere la ordin sau în debandadă a trupelor ruse – un eșec care ar pecetlui finalul regimului condus de Putin.

Obiectivele militare exagerate nu vor fi atinse

Dacă Beijingul nu ar fi robul conexiunii aparte cu Moscova, atunci, din postura de mediator, cu mandat clar, înaltul reprezentant Li Hui ar fi putut spune interlocutorilor ucraineni și celor ruși, că mai devreme sau mai târziu un compromis ar putea încheia drama războiului dintre două state slave.

De ce?

Nici obiectivele militare ale Rusiei nu vor fi atinse, dovadă fiind încremenirea de facto a liniei întâi a Frontului de Est, pe un aliniament net diferit de harta triumfătoare a anexărilor consfințite de Putin, printr-o ceremonie publică de integrare în Federația Rusă.

Nici obiectivele militare ale Ucrainei nu vor fi îndeplinite – cu excepția unei “minuni”, pe câmpul de luptă -,

în condițiile în care, până la finele anului 2023, în cel mai bun scenariu, vor elibera, probabil, estimativ, dar nu sigur, un teritoriu echivalent cu acela reunit a două oblasturi, din cele patru deja ocupate, fie și parțial.

Este clar că Statul Major al Forțelor Armate Ruse și-a propus lovirea în adâncime a pozițiilor armatei ucrainene, proba publică fiind bombardarea unor baze aeriene ucrainene.

După cum Statul Major al Armatei Ucrainene practic nu mai ascunde bombardarea unor obiective de pe teritoriul rusesc, cum este lovirea unor instalații industriale din interiorul Rusiei.

În numele cui?

Kievul este totuși supus presiunii de a reflecta la anumite măsuri de siguranță, după dorita încheiere a conflictului militar cu Rusia.

La propunerea ca pe teritoriul ucrainean să fie dislocate căști albastre ale ONU, la granița cu Rusia – unde va fi aceasta – pentru a preveni o nouă invazie, replica Kievului, una publică, a fost că ar trebui stabilită o zonă demilitarizată de 100-120 km în interiorul Rusiei, de-a lungul graniței cu Ucraina, ca parte a unei reglementări postbelice.

În traducere liberă: nu cedăm nimic.

Continuă și obositorul război informațional, unul în care ce afirmă Moscova neagă Kievul. Și invers.

Poate că aceia care ar trebui să se întoarcă la masa negocierilor, undeva, cândva, ar trebui să recitească ce scria Lev Nikolaevici Tolstoi:

„…nici Napoleon și nici Alexandru, nici Kutuzov și nici Talleyrand nu vor fi eroii mei; voi scrie istoria unor oameni mai liberi decât oamenii de stat, istoria unor oameni care au trăit în cele mai prielnice condiții de viață, a unor oameni feriți de sărăcie și de ignoranță, independenți, a unor oameni care n-au avut cusururile necesare pentru a lăsa urme in paginile cronicilor…”

Nici Putin, nici Zelenskyy, nici Lavrov, nici Kuleba, probabil că nu vor fi eroii epocii de după încheierea măcelului din Ucraina, dar până atunci mor, pe Frontul de Est, oameni mai liberi decât bărbații de stat.

Liberi să moară în numele unei datorii de conștiință – asumată sau impusă.

ORIGINALUL AICI.