✍ Care este diferența dintre un jurnalist care scrie la comandă și cel care își respectă condiția de profesionist în domeniul adevărurilor echilibrat și argumentat comentate?

Simplă.

Primul scrie ce i se ordonă. Acesta preia textul primit, la care nu trebuie să aibă obiecții pentru că expeditorul îl plătește pentru asta și semnează ceea ce evident nu ține de specialitatea lui.

În argou…a înghițit gulguta.

Cel de-al doilea scrie ce vede și îi dictează conștiința.

Cu un preț asumat.

Astfel, cu ani în urmă, am participat la un bilanț al Forțelor Navale.

Ministrul de atunci al apărării s-a dezlănțuit și l-a făcut praf – verbal…- pe șeful acestei categorii de forțe armate.

Am scris în săptămânalul armatei exact adevărurile triste, cu privire la dotarea marinei militare române.

A urmat reacția dură, verbală, a ministrului Apărării.

Acesta i-a cerut secretarului de stat de atunci – supranumit Batistuța, după fleacul de pânză, când alb, când albastru, când te miri ce mai culoare, purtat ostentativ la buzunarul din stânga hainei sale, carevasăzică lângă inimioară – ca să îi prezinte un raport privind…impertinența mea.

Cu surâsul pe buze și o satisfacție evident diabolică, Batistuța mi-a sugerat un raport scris, fără să îmi indice – cum altfel? – opinia sa.

Am scris în raport adevărul.

Mi-am asumat integral responsabilitatea, pentru cele scrise în săptămânalul armatei, despre bilanțul coleric de la Forțele Navale.

Nu am invocat circumstanțe atenuante și nu am cerut milă.

Spre supriza lui Batistuța, ministrul Apărării a pus drept rezoluție, pe raportul meu, sugestia ca așa ceva să nu se mai repete.

Am raportat apoi situația generalului Mihail Popescu, șeful Statului Major al armatei și acesta a surâs, înțelegător:

– Dacă m-ai fi întrebat înainte de a scrie…

– Și atunci m-ați mai fi respectat?

M-a bătut părintește, pe umăr, cu o privire caldă, cum nu am mai văzut…