Ion Petrescu

100 de monezi

O conaţională, la vânătoare de voturi, precum fiica preşedintelui, a îmbrăcat uniforma militară, dar nu a simţit o secundă esenţa mirajului: Dulce ca mierea este glonţul patriei.

Un conaţional, la vânătoare de tron, precum soţul fetei mai mari a Regelui Mihai, s-a echipat cu ţinuta de campanie, şi s-a împopoţonat, cu gradul nemeritat, de colonel, dar dacă nu a comandat măcar un pluton şi o companie, este literalmente imun la jurământul: Patria sau moartea.

Niciunul dintre cei trei preşedinţi ai României postdecembriste nu au avut încredere deplină în Armata României, de care a cărui putere reală s-au temut până şi noaptea în somn.

Şi fiecare, într-o formă sau alta, a dorit, prin interpuşi, (re)cunoscuţi ulterior ca ofiţeri acoperiţi, ai altei cupole (para)militare, să controleze ceea ce, oricând ar fi putut să îi deposedeze de puterea folosită nu totdeauna în folosul celor peste 20 de milioane de români.

Reiterez o convingere personală, consolidată în ultimii trei ani de zile: Nu cine ne declară public ostilitatea ar trebui să ne preocupe, ci doar motivele pentru care imaginea reală a Armatei României – nu cea de birou, ci aceea călită în teatrele de operaţiuni militare – este subminată cu o înverşunare tipică urmaşilor altei structuri militare, care, în decembrie 1989, a fost trecută, temporar, în subordinea Ministerului Apărării Naţionale.

Motiv pentru care şi azi Victor Atanasie Stănculescu este în spatele gratiilor, iar laurii profesionali sunt primiţi de militarii români de la aliaţi, în ţară fiind pur şi simplu neglijaţi. Subfinanţaţi.

Mihai Viteazul nu plimba pe cei mulţi şi necăjiţi ca să viziteze corturile oştenilor săi, sau ca să le cânte lăutari cu sabia de lemn la şold.

Şi nici nu arunca vorbe aiurea în vânt, cerând pomană de la conaţionali, câte 100 de monezi, ca să fortifice armata. Asemenea lideri de pripas – ca aceia care azi par a conduce doar udarea grădinii din faţa ministerului armatei – vor rămâne în istoria militară aidoma unor sincope premergătoare unor vremuri mai bune.

Nimeni nu credea, la 1599, că trei voievodate se vor reuni într-o singură ţară. Şi Unirea s-a făcut. Mulţi se îndoiesc azi, de reunirea celor două state româneşti. Dar clipa reîntregirii este mai aproape decât o anticipează marşurile de stradă. Şi reunificarea nu va aparţine piticilor ajunşi, te miri cum, pe culmi nemeritate.

Tags: PAMFLET POLITIC