Ion Petrescu

ÎNTREBAREA SĂPTĂMÂNII – răspunde Alexandru Grumaz

– Cum evaluaţi perspectiva raporturilor bilaterale nipono-chineze, având în vedere tensiunea actuală, dintre Tokyo şi Beijing?

Generalul Alexandru Grumaz, ex-diplomat la Shanghai:

– Marea Chinei de Sud este un areal bogat în resurse de petrol, dar și cale de navigație, pe care circulă resursele energetice din Golf către China, Japonia și Corea de Sud. Agenția Americană pentru Informații Energetice a descoperi, în această zonă, zăcăminte evaluate la 213 miliarde de barili de petrol (80% din rezervele Arabiei Saudite).

Mai multe insule și recife nelocuite se află în centrul unei crescânde furtuni politice, născute din pretențiile națiunilor riverane. Într-o cursă pentru controlul de teritorii, de-a lungul anilor, unele țări/guverne au ocupat în mod arbitrar zeci și zeci de insule, fără a obține însă și recunoașterea internațională a drepturilor de proprietate asupra acestora. China, Taiwan, Vietnam, Japonia, Filipine, Malaezia și Brunei se află într-o competiție acerbă, pentru controlul insulelor și resurselor maritime aferente, iar posibilitatea ca o confruntare militară să aibă loc crește pe zi ce trece.

Imprecizia organizațiilor internaționale, responsabile cu stabilirea unor reguli jurisdicționale de bază, a creat actuala confuzie. În 1887, o comisie franco-chineză însărcinată cu rezolvarea problemelor de frontieră stabilea granițele terestre dintre China și teritoriile indochineze stăpânite de francezi, dar nu stabilea exact cine are jurisdicție asupra insulelor din Marea Chinei de Sud.
La conferința de la Cairo din 1943 (privind acordurile teritoriale postbelice), insulele – stăpânite atunci de Japonia – nu au fost nici măcar menționate. Iar la conferința internațională de la San Francisco din 1951, privind fostele teritorii ocupate de japonezi, încercarea sovieticilor de a atribui insulele Chinei nu a avut succes, iar, în cele din urmă, statutul insulelor nu a mai fost stabilit. Apoi, în 1975, după o conferință ONU, formulările vagi, din ceea ce avea să devină Legea Mărilor, au contribuit și mai mult la escaladarea tensiunilor.
Japonia s-a decis să-și soluționeze, pe cont propriu, problema pe care o are cu China, referitoare la insulele din arhipelagul Senkaku (China le numește Insulele Diaoyu), prin cumpărarea (s-au strâns fonduri de la cetățeni și sponsori) acestuia de la proprietarul de drept (numele este ținut la secret). Anunțul a fost făcut de guvernatorul orașului Tokyo, Shintaro Ishihara, nu întâmplător, la Washington. Japonia a ajuns să controlez, în 1895, aceste insule, împreună cu Taiwanul, după victoria repurtată asupra Chinei imperiale. Dupa cel de-Al Doilea Război Mondial, arhipelagul, împreună cu prefectura Okinawa, s-au aflat sub protectoratul SUA. În 1972, SUA au predat Japoniei controlul asupra tuturor acestor teritorii. După război, Tokyo a renuntat la drepturile sale coloniale asupra Taiwanului.
Beijingul susține că japonezii ar trebui să renunțe și la arhipelagului Senkaku. În zonă circulă permanent patrule chinezești, care intră, în mod regulat, în altercație cu paza de coasta niponă. SUA are angajamente militare cu marea majoritate a statelor din zonă, angajamente care asigură acestora o umbrelă protectoare. China la rândul ei dezvoltă o flotă militară, a cărei vedetă va fi portavionul Variag, cel care-i permite o proiecție a forțelor în zonă. În aceste condiții de siguranță precare, în care se adună forțe navale și de o parte și de alta, apar noi alianțe precum cea dintre Japonia și Vietnam, alianță ce vizează apărarea insulelor, din Marea Chinei de Sud, de puterea militară chineză și generează posibilitatea unui conflict militar, care ar aduce în război toate țările riverane împotriva… Chinei.

Tags: ALEXANDRU GRUMAZ