Ion Petrescu

Cum a recuperat România, după 40 de ani, 9.700 km2

Un amiral de nota 10 – Eugen Laurian

Contraamiralul, acum în rezervă, Eugen LAURIAN s-a născut în localitatea Costâna, județul Suceava, în anul 1949. A absolvit Liceul Militar (1967), Academia Navală/Școala Militară Superioară de Marină, șeful promoției (1970), Academia Militară Generală (1979) și Colegiul Superior de Stat Major, șef de promoție (1997). În 1995 a obţinut titlul de doctor în ştiinţe militare.

Cariera sa militară? În primii zece ani a lucrat în cadrul Forțelor Navale, fiind succesiv, comandant de navă, șeful artileriei la marea unitate de nave, prim-locțiitor al comandantului unității de nave fluviale. Următorul deceniu a activat ca lector și, apoi, conferențiar universitar în Academia Militară. Ulterior a activat ca şef al Secţiei Marină Militară din M. St. M., inspector-şef pentru Forţele Navale, în cadrul Inspectoratului General al M.Ap.N., locţiitor al şefului Statului Major al Forțelor Navale şi director adjunct al Statului Major General.

În perioada 1998/2005 a fost reprezentantul M.Ap.N. în Comisia interministerială pentru delimitarea spaţiilor maritime ale României, cu Ucraina și Bulgaria, şi în Comisia de negociere a Tratatului de frontieră cu Ucraina. Între 2004 şi 2007 a făcut parte din colectivul de redactare a documentelor prezentate de către România Curţii Internaţionale de Justiţie, iar între 1 şi 20.09.2008, din echipa ce a reprezentat Guvernul României la Curtea Internațională de Justiție, în susținerea fazei orale a procesului contra Ucrainei.

A scris numeroase studii, monografii, tratate şi lucrări de specialitate, dintre care remarc actualitatea tomului „Surse de instabilitate în bazinul Mării Negre”.

A fost decorat cu Ordinul naţional „Serviciul Credincios”, în grad de cavaler, iar după finalizarea procesului de la Haga și cu cel în grad de ofițer.

Efortul colosal al echipei mixte

– Ați participat la operațiunile de justificare a arealului ce trebuia să revină, de drept, României, în apropierea Insulei Șerpilor. Eraţi șeful grupului de experți ai armatei, în comisia ce a reprezentat Guvernul României în procesul de la Haga, contra Ucrainei, încheiat, în februarie 2009, cu o victorie datorată unor acţiuni conjugate, necunoscute, până acum, conaţionalilor noştri.

– A fost șansa vieții mele să fac parte dintr-o echipă, nu foarte numeroasă, ce a reușit să aducă țării un teritoriu asupra căruia, începând cu martie 2009, România are drepturi suverane. Și nu este vorba de unul mic! Chiar dacă este o zonă maritimă, spațiul care, de acum încolo, aparține României se întinde pe o suprafață cât de două ori aria județului Brăila. În cei 9.700 km2, dobândiți recent, prin decizia Curții Internaționale de Justiție, România are dreptul să exploateze toate resursele minerale sau biologice existente. Cantitatea de hidrocarburi aflată în zonă este una considerabilă! Şi din punct de vedere al resurselor biologice, zona ce a revenit țării noastre este una dintre cele mai bogate arii din Marea Neagră. Rezultatul final al demersului nostru, la Haga, a justificat efortul colosal al echipei mixte – formată din reprezentanți ai Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Apărării Naționale şi Agenției Naționale pentru Resurse Minerale -, de a negocia cu ucrainienii şi, apoi, de a lămuri Curtea de la Haga asupra corectitudinii poziției României, de a intra în posesia acelui areal maritim, la care îi dădea dreptul normele justiției internaționale.

– Ce rol au avut experţii militari?

– Precizez că Ministerul Afacerilor Externe a nominalizat agentul și co-agentul României în cadrul procesului, dar a fost și partea responsabilă cu aspectele juridice, diplomatice, de susținere financiară a întregii acțiuni. A mai avut sarcina întocmirii și depunerii la Curte a imensului volum de lucrări menite a susține poziția guvernului român în speța contra Ucrainei. Reprezentanții Agenției Naționale pentru Resurse Minerale au expertizat comisia referitor la resursele de hidrocarburi din zona aflată în dispută, iar cei ai Ministerului Apărării au răspuns de aspectele hidrografice, topografice, efectuarea calculelor de echitabilitate a suprafețelor, realizarea schemelor, schițelor și hărților care să susțină textul scris al argumentației noastre. La M.Ap.N. s-au tipărit și legat toate exemplarele documentelor necesare reprezentării României la Haga. Numai pentru faza scrisă a procesului s-au tipărit sute de exemplare, fiecare a câte peste 1.700 de pagini, atât în limba engleză, cât și în franceză. Efortul menţionat anterior a fost legat doar de pregătirea procesului. Anterior, experții militari au participat la toate rundele de negociere cu Ucraina, pregătind soluțiile tehnice, calculele topografice, schițele și hărțile necesare argumentării variantelor liniilor de delimitare susținute de către delegația noastră.

Duelul diplomatului cu militarul!

– De ce tocmai dumneavoastră aţi fost numit să conduceţi grupul de experți militari?

– Eram șeful unei structuri de marină, din Statul Major General, când am primit sarcina, la începutul anului 1998, de a pregăti și susține poziția Ministerului Apărării, în negocierile cu Ucraina, pentru delimitarea platoului continental și a zonei economice exclusive. Mi s-a părut o misiune cu totul atipică. După o primă întâlnire cu reprezentantul Ministerului de Externe, care mi-a cerut să-i pregătesc un concept de delimitare maritimă, pe situația concretă cu Ucraina, am realizat, oarecum, grozăvia situației în care intrasem. Date fiind, sensibilitatea problemei și necesitatea păstrării confidențialității informaţiilor cu care veneam în contact, am fost atenționat că, până la definitivarea acelui concept și aprobarea unui mandat, nimeni altcineva nu avea dreptul de a intra în posesia informațiilor cu care lucram. La solicitarea de detalii și la remarca mea, legată de faptul că nu mai lucrasem vreodată așa ceva, omologul de la externe – un om de toată isprava, pe care aveam să-l cunosc mult mai bine după aceea! -, mi-a replicat, cu politețe, dar tăios, că nu domnia sa m-a numit în această poziție și că, de vreme ce sunt ofițer de marină, voi găsi o rezolvare. Mi-a indicat să studiez cazurile de delimitare soluționate de către Curtea Internațională de Justiție, să aplic procedurile Curții la situaţia concretă a zonei cu pricina și să discutăm soluția, la care voi ajunge, peste câteva săptămâni.

– Zarurile au fost aruncate!

– Am început citind, noapte de noapte, deciziile C.I.J., care fuseseră traduse în română (cazurile SUA – Canada și Libia – Malta), după care, cu mijloace grafice, am transpus, pe hartă, o variantă de delimitare, determinată strict de liniile de echidistanță, dintre țărmurile celor două state. Evident, de partea Ucrainei am luat în calcul și Insula Șerpilor, dar așa cum era firesc, ca o insulă nelocuită și fără viață economică proprie (doar cu apele teritoriale ce-i fuseseră alocate prin Tratatul de frontieră cu URSS, din 1949). La finalizare, bucuros că ajunsesem la o concluzie, i-am telefonat celui de la externe, pentru a conveni o întâlnire. O să-i pomenesc mai târziu și numele, pentru că este un om cu totul deosebit, dar uitat de propriul… minister, atunci când echipa a fost decorată la Cotroceni! Mare păcat, pentru că a avut un rol esențial în stabilirea liniilor generale de negociere. După ce a aflat că am finalizat o variantă și sunt pregătit să o susțin, m-a pus iarăși în încurcătură: nu era suficientă o variantă! Voia și pe a doua! Care să difere, cât se poate de mult, de prima, și să aibă, și aceasta, susținere în prevederile dreptului mării. Chiar că era bătaie de joc! Așa am crezut atunci. S-a dovedit, însă, că ambasadorul (rang diplomatic obținut nu mult după acea vreme) avea viziune! După alte analize și căutări, am reușit să transpun grafic o altă linie de delimitare care mărea arealul ce i-ar fi revenit României, cu aproape 1.500 km2 . Este adevărat, soluția era puțin forțată, dar putea fi argumentată.

– A urmat un…Tsunami?

– Nu! O discuție între patru ochi, la sediul M.A.E., în fața hărții pe care desenasem cele două variante de delimitare. Inițial, un dialog normal, privind principiile aplicate fiecărei variante, apoi explicații, punct cu punct, de unde se pleacă, cum se ajunge la linia finală… de ce asta?… de ce aia? Interlocutorul meu nu vedea pentru prima dată o hartă de marină. A înțeles perfect cum se determina o distanță pe mare, cum se calcula o suprafață maritimă. Când am crezut că eram pe final, mi-a cerut să reiau explicațiile! Se depărtase de mine și de hartă. Mă privea nu numai de la distanță, ci și, un pic, de sus. Mă oprea, din când în când, cu întrebări care mi se păreau a fi răutăcioase. Ba, uneori, mai ridica și tonul vocii! Era prea mult! Am început să-i răspund pe acelaşi ton. Câteodată, și cu un pic de sarcasm. În fond, nu aveam nimic de pierdut! Mă așteptam să primesc o replică pe care să nu o pot duce. În loc de cuvinte tăioase, deschide un dosar, scoate o hartă și, în timp ce o despacheta, îmi spuse: „astea sunt variantele ce s-au negociat, de-a lungul timpului, cu fosta URSS. Una dintre variantele dvs. se apropie destul de mult de varianta delegației noastre, din 1987. Dar este mai îndrăzneață, pentru că, în partea de est a Insulei Șerpilor, merge mai adânc în spațiul pe care și-l doresc ucrainenii. Cealaltă este puțin trasă de păr, dar ați susținut-o bine.” „Păi, dacă aveați aceste variante, de ce m-ați mai chinuit să fac variantele astea? Am văzut că vă pricepeți și la hărți! De ce nu le-ați făcut singur?” S-a ridicat calm de pe scaun, a venit în fața mea, mi-a întins mâna și mi-a spus: „Domnule comandor, vă mulțumesc mult pentru tot ceea ce ați făcut! Am înțeles de prima dată ambele variante. Amândouă au susținere și pot fi folosite în negociere. N-am vrut să fiu nepoliticos cu dvs., am dorit, doar, să văd cum le argumentați și în situații critice. Pentru că, la negocieri, se mai ridică și tonul, adversarii pun și întrebări prostești, încearcă să te prindă pe picior greșit… sunt multiple tertipuri. Astăzi am fost avocatul diavolului, un fel de… ucrainean. Dacă ați putut face față întrebărilor mele, vă veți descurca și cu ei!” Era o școală pe care nu o mai întâlnisem. Începusem să mă calmez: „Dar, bine, de unde știți cum se lucrează pe hărți, și, mai ales, pe cele de marină?” Cu un surâs și un pic de mândrie în glas, îmi răspunde: „Înainte de a lucra la Externe am fost și eu ofițer. Am ieșit din Aviație cu gradul de maior. Am pilotat MIG – ul 15 și am fost primul român care a aterizat vreodată pe un portavion.Vă mulțumesc încă o dată! Vom face echipă și să știți că nu avem voie să nu câștigăm! Alegeți-vă și dvs. o echipă de sprijin, în Ministerul Apărării, și vom lucra împreună!” Apoi, timp de trei ani, cât ambasadorul Aurel Preda a fost în echipa de negociere – de multe ori chiar el a condus-o! -, am avut o relație profesională extraordinară.

Ofiţeri aleşi pe sprânceană!

– Puteţi nominaliza echipa de la Apărare?

– În prima perioadă – 1998-2000 – am colaborat eficient și plăcut cu contramiralul în rezervă Ion-Dănuț TOADER, care, din păcate, nu mai este printre noi. Aportul său a constat în identificarea unor argumente convingătoare în susținerea poziției României. Începând cu partea a doua a anului 2001, când negocierile s-au reluat, într-un ritm mai alert, au intrat în echipă comandorul Costel AVRĂMESCU – din Inspectoratul MApN, iar din 2002 și comandorul Aurel CONSTANTIN – șeful Direcției Hidrografice Maritime. Avrămescu – un ofițer de mare travaliu și extrem de eficient în analiza aspectelor hidrografice – , a realizat studii ale căror concluzii au fost utilizate pe durata negocierilor, iar ulterior, în documentația înaintată la C.I.J., Constantin ne-a facilitat accesul la imensul potențial științific și documentar existent la structura specializată în hidrografie a Forțelor Navale. Îl nominalizez și pe colonelul Marin ALNIȚEI – șeful Direcției Topografice Militare, care a contribuit major la identificarea unor documente de arhivă esențiale cauzei noastre, iar prin utilizarea aplicațiilor informatice specifice domeniului topografic s-au realizat calculele laborioase, ce au stat la baza argumentației. Am lăsat la final pe cei doi ofițeri nominalizați în documentele de la proces: Octavian BUZATU şi Ovidiu NEGHIU. Buzatu, cu studii de hidrografie la Trieste și la Londra, cu multă imaginație și pasiune, a reușit să transpună grafic toate ideile pe care membrii delegației noastre – inclusiv cei cinci avocați internaționali pe care i-a angajat România – și le-au imaginat pentru convingerea Curții, privind dreptatea poziției susținute de noi. Asta în timp ce, pentru echipa ucraineană, a făcut acelaşi lucru Robin Cleverly, de la Serviciul de Consultanță al Amiralității Britanice.

Diplomaţi de excepţie

– L-ați menționat anterior pe diplomatul Aurel Preda. Alți membri ai echipei Ministerului Afacerilor Externe v-au atras atenţia?

– Bogdan AURESCU și Cosmin DINESCU (agentul și co-agentul României pentru Haga) sunt, deja, personalități marcante ale diplomației române. Ei și-au ținut discursurile, atât în engleză, cât și în franceză, în fața celebrei Curți de la Haga. Cu profesionalism și prestanță! Tot ei au fost cei ce au conceput modul de organizare a conținutului documentelor trimise Curții și au dat girul final al argumentației noastre înserate în cele două documente principale: Memoriul României (peste 250 pagini) și Replica României la poziția Ucrainei (peste 330 pagini). Contribuția colegilor Ioana PREDA și Liviu DUMITRU, organizatorii „de facto” ai rundelor de negociere, a contat enorm în economia bătăliei câştigate de delegaţia română.

„Hazeaica” – din contraspionajul ucrainean

– Au fost, pe durata negocierilor sau a procesului, și situații mai aparte?

– Da. Prima se referă la contactul inițial cu „atmosfera” ucraineană. Era prima rundă de negociere la care participam și, după 36 de ore de mers pe tren – dintre care vreo patru pentru schimbarea boghiurilor roților în stația Vadu Siret, – am ajuns la hotel. Aici, după prezentarea pașaportului și solicitarea camerelor rezervate anterior, prin intermediul ambasadei, recepționera ne-a înmânat fiecăruia dintre noi tichetul cu numărul camerei dar, în final, ne-a spus că vom primi cheile acestora de la femeia de serviciu, care asigură etajul. Ajunși la etajul șase, mergem, toți cei șapte români câți călătorisem cu trenul, la capătul coridorului, unde ne întâmpină, cu un „Dobrâi deni!” și un zâmbet profesional, o femeie ce se apropia, ca aspect, mai degrabă cu o luptătoare de „sumo”, decât cu o lucrătoare de hotel. După răspunsul de rigoare, cu același „Dobrâi deni!”, am încercat, care cum a putut, prin intermediul englezei, francezei sau germanei, să cerem cheile. Fără nici un rezultat! Abia atunci unul dintre noi a bâjbâit un „Daite mne cliuci!”. S-a luminat la față, s-a uitat atentă la chipul fiecăruia dintre noi și ne-a întins câte o cheie. Fără să ne ceară tichetul cu numărul camerei sau să ne întrebe ceva! Am schimbat între noi niște priviri curioase, iar cineva a zis că, probabil, cheile sunt identice, iar dacă nu se potrivesc le vom schimba între noi. Ajunși în dreptul camerelor, constatăm rapid că acestea erau una lângă alta și că, surpriză, toate cheile se potriveau perfect fiecărei uși! Conform celor stabilite încă din tren, ne strânsesem toți în camera unuia dintre noi să discutăm planul de plimbare pentru acea singură după amiază liberă. Verificând dacă cheile se potrivesc celorlalte uși, am constatat unicitatea fiecăreia și faptul că „hazeaica”, de pe etaj, ne cunoștea deja după figură. Și asta fără să ne fi văzut anterior! Au urmat discuții pe subiect și ciocănirea, cu de-amănuntul, a pereților camerei, pentru a identifica măcar unul dintre microfoanele plantate. Niciun rezultat palpabil, dar concluzia era clară: eram monitorizați încă de la vamă, când ne „verificaseră” pașapoartele, în timpul celor patru ore, când schimbaseră boghiurile!

Înregistrat ambiental şi eliminat de la tratativele bilaterale!

– Și a doua întâmplare?

– S-a petrecut la una dintre rundele de negociere, din vara anului 2001. Eram la convorbirile de după amiază. Întotdeauna, negocierile aveau o rundă de trei ore dimineața și o alta, de aceeași întindere, după masă. Negociatorii șefi – președinţii celor două delegații – ajunseseră la concluzia că pozițiile lor nu se pot armoniza, din cauza experților hidrografi, care nu se înțeleg asupra metodei de delimitare și a liniilor propuse. Era o tactică de negociere cu care mă obișnuisem, deja, și nu mă mai deranja! De fapt, fusesem prevenit despre metodă, încă de la primele runde de negociere! Deci, fiind în impas, unul dintre șefii celor două delegații propune ca experții să se întâlnească separat, pentru a-și armoniza pozițiile, iar restul echipelor să dezbată detalii privind Tratatul de frontieră ce trebuia finalizat până în anul 2003. Eram la Ministerul de Externe al Ucrainei și, drept consecință, pentru a dezbate aspectele hidrografice, care „blocau” negocierile, gazdele ne-au indicat o sală alăturată celei în care se purtau discuțiile în plen. Cum nu erau decât doi translatori oficiali, cel ucrainean a rămas cu delegația mare, iar cel român a însoțit experții hidrografi. La masa cu hărțile întinse, ale celor două delegații: doi români, doi ucraineni, plus translatorul nostru. Ne cunoșteam pozițiile de la rundele anterioare și încercam, fiecare din șefii celor două părți, să demontăm susținerile adverse și să le argumentăm pe cele proprii. Cum trecuseră vreo două ore și ucraineanul nu venea cu niciun alt argument nou și repeta mereu că țărmul lor este mai lung decât cel românesc, deci și marea trebuie împărțită în aceeași proporție, l-am oprit și i-am zis: „Măi, gospodine/domnule!” „Ne cunoaștem de trei ani. Avem aceeași pregătire, aceleași exemple din practica internațională, aceleași hărți, același cadru geografic: cum dracu’ nu ajungem să ne lămurim unul pe celălalt? Tu nu te-ai săturat să tot zică șefii delegațiilor că din cauza noastră nu înaintează negocierile? Eu ți-am explicat, pas cu pas, cum se ajunge la linia de delimitare propusă de noi. Tu, de ce nu faci același lucru?” Poate iritat de tonul meu vehement, poate crezând că nu-l aude altcineva din delegația ucraineană – colegul lui ieșise din cameră!, – ori din alt motiv, îmi răspunde: „Măi, gospodin Evghenii! Nu am ce să-ți explic! Nu pot ajunge la linia aceasta, pe care o dorim noi, în niciun fel! Tu, nu ai înțeles, până acum, că nu la noi, hidrografii, este problema? Șefii mei vor linia aceasta și mi-au cerut să găsesc argumente. Acestea, încă, nu există, dar le mai căutăm!” „Bine! Dacă este așa, nu mai are rost să ne strofocăm atât! Propun să mergem să le spunem șefilor că suntem pe cale să găsim soluții și că este necesar ca mâine dimineață să ne vedem, din nou, pentru detalii.” După cunoscutul „spasiba”, am bătut palma, ne-am întors în sala negocierilor, le-am dat speranțe șefilor delegațiilor că a doua zi ne vom lămuri și … am încheiat ziua. Numai că, nici în dimineaţa următoare și nici ulterior, omologul meu nu a mai apărut. Și nu l-am mai zărit vreodată! Păcat! Era printre puținii cu care puteai avea un dialog pe probleme hidrografice! La întrebarea mea, de a doua zi, despre prezența ofițerului ucrainean cu care trebuia să finalizăm discuțiile, mi s-a răspuns că se îmbolnăvise și că, probabil, o perioadă nu va putea participa la negocieri. Mă lămurisem! Discuția fusese înregistrată și, prin întrebare și răspuns, îi făcusem un rău, cu consecințe ce nu mi le pot imagina nici acum.

Capcana numită Insula Şerpilor

– Cum a influenţat Insula Şerpilor trasarea liniei de frontieră?

– Pe timpul negocierilor, atât cu fosta URSS, cât și cu Ucraina, partea adversă a susținut că insula este locuită și are o viață economică proprie. Deci se înscrie în prevederile art. 121, aln. 1, al Convenției ONU asupra dreptului mării, și, ca urmare, este îndrituită să aibe ape teritoriale, platou continental și o zonă economică exclusivă proprie. Dacă țara noastră ar fi achiesat la această pretenție, ar fi însemnat ca marea să se împartă între insulă și tărmul românesc. Bineînțeles, cu toate repercusiunile ce ar fi decurs din această interpretare, adică pierderea unei importante părți din mare! România a recunoscut dreptul insulei de a avea ape teritoriale, încă de la primul Tratat de frontieră cu fosta URSS (1949). Știind, însă, că acest mic teritoriu, de numai 17 hectare – care este insula -, nu are o populație proprie și că persoanele aduse de pe continent, pentru misiuni grănicerești, nu se pot susține economic singure, delegația română nu avea cum să fie de acord cu o asemenea „enormitate juridică”. De fapt, insula cădea, sub incidența aln. 3 al articolului 121 din Convenție, care stipulează că rocile/teritoriile fără populație și economie proprie au dreptul doar la ape teritoriale, nu și la platou continental și zonă economică exclusivă. Dacă sovieticii/ucrainenii ar fi înțeles acest fapt, delimitarea s-ar fi încheiat într-un termen rezonabil. Nu după peste 40 de ani și cu proces internațional! Chiar dacă nu a spus-o explicit, Curtea de la Haga nu a acordat insulei decât dreptul la ape teritoriale și, ca urmare, aceasta nu a influențat în niciun fel procesul de delimitare. Cu alte cuvinte, poziția României a fost cea corectă.

Drepturi suverane

– Ce a câștigat România?

– Pentru prima dată, după 1989, România și-a câștigat respectul față de sine! Și acesta este lucrul cel mai important! Și mai cred că România și-a demonstrat, sieși, dar și altora, că prevederile normelor de drept internațional nu sunt vorbe goale și că, atunci când acțiunea internațională a unui stat se bazează necondiționat pe aceste norme, nu se poate greși. Nu în ultimul rând, România a câștigat drepturi suverane asupra arealului de 9.700 km2 ce i-a revenit și a pus capăt unui diferend care trena, de peste 40 de ani, asupra relației țării noastre cu vecinul de la nord-est.

Culmea interdicţiei în arealul militar!

– Neîmpliniri?

– Curtea ne-a recunoscut numai 80% din zona aflată în disputa cu Ucraina. Dacă am fi argumentat, mai profund și mai în detaliu, motivația stabilirii liniei de bază, pentru delimitarea, în partea de nord a raionului, pe capătul digului Sulina (linie recunoscută anterior și de URSS și de Ucraina!), arealul ce ne-ar fi revenit ar fi depășit, cu puțin, 90%. Am făcut calcule și schițe în acest sens. Acolo am fi avut șansa să ajungem. A doua insatisfacție se referă la un aspect puțin … cazon. Am reprezentat, atât pe durata negocierilor, dar și a procesului, Ministerul Apărării și, implicit, Statul Major General și Forțele Navale. Și, cred, am făcut-o destul de bine, de vreme ce, pentru modul în care colectivul provenit din armată a muncit la acest proiect, ministrul de externe a trimis, în trei rânduri, scrisoare de mulțumire către ministrul apărării.

Și, de vreme ce, la final, Cotroceniul ne-a decorat! După publicarea Deciziei C.I.J. privind delimitarea, am pregătit o expunere, bazată pe o serie de hărți, pentru a prezenta contribuția experților militari în acest proiect. Am susținut-o la Liga Navală Română și la Universitatea Națională de Apărare, de exemplu. Am dorit să o fac cunoscută și în instituțiile pe care le-am reprezentat. Am solicitat, în acest sens, acordul factorilor responsabili din Statul Major General și din Forțele Navale, pentru că din aceste structuri au provenit ofițerii ce au reprezentat România în acest demers. Am găsit dezinteres și… porți închise.

– Asta într-o etapă în care la conducerea acestor instituții erau marinari, de-ai Dvs.?

– Poate tocmai de aceea! Nu știu ce să vă răspund!

Tags: Contraamiralul Eugen LAURIAN