Premiul lui Putin, rateul lui Medvedev şi vizita lui Lupu

Liderul de facto al Federaţiei Ruse, omnipotentul Vladimir Putin, a fost declarat laureat al premiului „Quadriga”, un prestigios premiu german. Aceasta este fraza care a constituit ştirea zilei de duminică, 10 iulie a.c., în Moscova.

La Kremlin, Dmitri Medvedev a cerut detalii suplimentare. Premiul a fost conferit, începând cu anul 2003, unor personalităţi marcante ale politicii, economiei şi culturii, care au avut acţiuni de pionierat spre binele public. Numele premiului a fost preluat de la sculptura care încoronează celebra Poartă Brandenburg, din Berlin.

Ceremonia are loc pe 3 octombrie, data unificării Germaniei, la Berlin, laureaţii premiului primind o copie a sculpturii menţionate. Plus partea care le revine, din valoarea premiului – de 100.000 euro.

Printre cei ce au fost onoraţi, până acum, cu acest premiu se numără unificatorul celor două state germane, ex-cancelarul german Helmuth Kohl, Gerhard Fritz Kurt Schröder – fost şef al guvernului german şi cunoscut promotor al unei relaţii pragmatice cu Moscova, ex-preşedintele Mihail Gorbaciov, aplaudat în Occident, pentru îngroparea URSS şi Vaclav Havel, al 10-lea preşedinte al Cehoslovaciei şi primul al Republicii Cehia, un reformator cunoscut pentru rezistenţa sa anterioară faţă de regimul comunist.

Pentru apropiaţii lui Dmitri Medvedev există două răspunsuri posibile la întrebarea firească: ce semnificaţie reală are acordarea acestui premiu, acum? Varianta liniştitoare este că doar înscrie, în galeria laureaţilor, pe cel care şi-a propus recâştigarea de către Rusia, a forţei politice, militare şi economice pe care a avut-o Uniunea Sovietică, fiind deci o recunoaştere a acţiunilor sale de până acum. Varianta subtilă fiind un semnal de încurajare, dat de Berlin, pentru ca Vladimir Putin să îşi continue drumul politic şi să îşi anunţe candidatura pentru un nou mandat de preşedinte.

De ce ar presa Germania o limpezire a apelor la Moscova? Un posibil răspuns este şi evoluţia lui Dmitri Medvedev, cu sincope publice neaşteptate şi o surprinzătoare încremenire într-un proiect rupt parcă de realitatea imediată.

Fotografia “de familie” a participanţilor la reuniunea de la Soci

Lucru probat şi la reuniunea Consiliului NATO-Rusia, de la Soci. Despre care postul de radio „Vocea Rusiei” afirma că a focalizat atenţia opiniei publice mondiale, în săptămâna care a trecut. Ceea ce nu este deloc adevărat. De exemplu, presa de peste Ocean, inclusiv marile posturi de televiziune, nu au acordat nicio atenţie vizitei de curtoazie a ambasadorilor statelor aliate, în frunte cu secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, la Soci. O întâlnire care nu a schimbat cu nimic poziţiile anterioare ale statelor ce şi-au trimis acolo diplomaţii acreditaţi la Bruxelles.

Ce s-a întâmplat la Soci? Fiecare cu placa lui. Iniţial, preşedintele Medvedev a reamintit asistenţei – fără a mai fi cazul – că Summitul NATO, de la Lisabona, a fost locul unde Rusia şi aliaţii au ajuns la concluzia că nu există alternativă la parteneriatul dintre comunitatea euroatlantică şi cea rusă. Elegant, Rasmussen a replicat că singura opţiune valabilă, pentru NATO şi Federaţia Rusă, este cooperarea.

Surâsurile diplomatice nu au făcut decât să pecetluiască un eşec previzibil al Moscovei. NATO a respins propunerea – vicleană – a Rusiei, de asumare comună a responsabilităţii protejării Europei împotriva unui ipotetic atac cu rachete din zona estică. În traducere liberă, „alocarea” către Rusia a protecţiei unor ex-state socialiste, acum membre ale NATO, situate la flancul răsăritean al Alianţei. O protecţie ce nu s-ar fi limitat, în mod evident, la scutul antirachetă…

Rasmussen către Medvedev:
– Rămânem cu două sisteme diferite!

Secretarul general al NATO a reiterat poziţia aliaţilor, conform căreia trebuie să rămână două sisteme defensive de apărare antirachetă, cu specificaţia că acestea pot funcţiona în strânsă cooperare, la nivelul schimbului de informaţii relevante.

Anders Fogh Rasmussen l-a făcut K.O. pe Medvedev când l-a privit liniştit în ochi şi i-a spus, în cadrul Consiliului NATO-Rusia, de faţă cu toţi ambasadorii aliaţilor, că una dintre prevederile fundamentale ale actualului act constitutiv al Alianţei este acela de a nu permite delegarea responsabilităţii securităţii colective la un stat ce nu este membru al Tratatului Nord-Atlantic.

Reacţia Rusiei – privind faptul că cea mai mare parte a teritoriului său ar putea fi acoperită (citiţi protejată) de “umbrela” NATO – a produs surâsuri greu stăpânite.

Asta nu l-a împiedicat pe ministrul rus de externe să afirme:
”Proiectul de apărare antirachetă ar trebui să garanteze oportunităţi egale,
pentru ambele părţi şi ar trebui bazat pe analize şi eforturi comune.
Ceea ce acum nu este cazul, nici de departe.”

Kremlinul a comentat, acid, faptul că deşi oficialii NATO repetă, la nesfârşit, că scutul antirachetă nu este îndreptat direct contra Rusiei, ei refuză să confirme asta pe hârtie. Ipocrizie ieftină! Când a semnat conducerea Rusiei, în ultimele două decenii, vreo declaraţie în care garanta că armele sale nucleare nu vor lovi statele comunităţii euroatlantice?

Delegaţia rusă a trecut apoi la un previzibil şantaj: dacă cele două părţi nu ajung la un acord privind scutul antirachetă, în următoarele 11 luni – adică până la Summitul NATO de la Chicago, din 2012 – atunci Rusia îşi va intensifica eforturile pentru a edifica un sistem spaţial de apărare antirachetă şi de amplasare a unui grup cu rachete antiaeriene tactice la frontierele sale vestice. În plus ar putea denunţa unilateral tratatul START-3.

Fără să se piardă cu firea, secretarul general al Alianţei a promis că un acord ar putea fi convenit la Summitul NATO din Chicago – organizat după alegerile prezidenţiale din Rusia.

Ce enervează Moscova la ora actuală? Simplu. „Vulturii” Americii sunt de neoprit. După dezintegrarea URSS şi dispariţia Pactului de la Varşovia expansiunea valorilor civilizaţiei occidentale – libertate, democraţie, economie de piaţă, alegeri libere – a măturat, rând pe rând, pe nostalgicii modelului autocratic răsăritean.

Spre stupoarea ministerului rus de externe, preşedintele actual al Ucrainei nu mai ia nicio decizie, de interes naţional, inclusiv în politica externă, fără să se consulte cu NATO. Georgia, la rândul său, ţine foarte aproape de Alianţă. Dovadă fiind detaşamentul de militari georgieni trimis în Afganistan, mai mare, din punct de vedere numeric, decât cel australian!

Chiar dacă acum atât Ucraina, cât şi Georgia, nu beneficiază de condiţii interne şi conjuncturi externe favorabile admiterii în NATO, pe termen lung este foarte clar că vor fi parte a celei mai puternice alianţe politico-militare din lume.

Dmitri Medvedev nu înţelege că NATO nu este CSI, ai căror reprezentanţi au fost…convocaţi apoi tot la Soci. Ameninţările, fie acestea şi voalate, nu mai impresionează pe nimeni. Chiar dacă Beijingul a fost de acord, din punct de vedere tactic, cu îngrijorarea Moscovei, ca o concesie de moment, privind amplasarea scutului american antirachetă în Europa, nu înseamnă că, pe termen lung, o va sprijini în continuare.

Dintr-o asemenea perspectivă, faptul că preşedintele interimar al Republicii Moldova a decis să participe la aniversarea zilei de naştere a omologului ucrainean, constituie o orientare inteligentă spre un dialog necesar, cu un lider european ce ţine cont de poziţia NATO. Iar momentul întâlnirii premierului de la Chişinău cu Micul Lenin, de la Tiraspol, nu a fost altceva decât avancronica unui eveniment cu un final ce va fi total diferit de iluziile autorităţilor landului dintre Prut şi Nistru.

Un bun cunoscător al intelligence-ului american îmi spunea, recent, că acolo unde pare că nu este deloc interesată, tocmai în acel areal America pregăteşte mutarea de şah. Şi mat. Geopolitic.

No Comments

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment