BASARABIA – SUB PROTECŢIA NATO
Jurnalistul VASILACHE GHENADIE, din Chişinău, mi-a trimis un articol inedit, scris cu o luciditate remarcabilă. El l-a intitulat “NATO: între Moldova și Rusia”. Ceea ce exprimă o nouă realitate, anunţată public la Summitul Alianţei Nord-Atlantice de la Lisabona.
Una care poate enerva pe Vladimir Voronin şi pe suita sa, pe separatiştii din Transnistria şi pe aceia care îi menţin militarizaţi la Tiraspol.
Dar care nu va putea fi anihilată nici de răceala Kremlinului, nici de furia rece a premierului Vladimir Putin.
Republica Moldova se mişcă greoi, cu dese opriri, şovăieli, chiar tentaţia de a privi peste umăr, spre trecutul definitiv apus.
Dar se mişcă. Şi viitorul celui de-al doilea stat românesc nu mai stă sub semnul secerei şi ciocanului, ruginite de atâta minciună, ci sub flamurile albastre ale Occidentului.
Care are răbdare şi continuă să sprijine patru milioane de europeni, născuţi şi crescuţi între Prut şi Nistru, ca să redescopere, toţi, gustul libertăţii naţionale.
Iată analiza confratelui Vasilache Ghenadie, un condeier cu o ironie bine temperată şi o viziune notabilă:
Pentru comuniștii pro-moscoviți, Alianța Nord-Atlantică reprezintă o sperietoare, în perioada luptei pentru putere. Pentru liberali – o soluție de soluționare a conflictului transnistrean, în perioada reformelor democratice, și aderare ulterioară la UE.
Alianța Nord-Atlantică este percepută de partidul comuniștilor, de la un timp încoace, ca o unealtă de manipulare a cetățenilor Republicii Moldova, deoarece aderarea la NATO reprezintă un moment sensibil în politica externă a țării. Lipsa unui mesaj clar din partea partidelor de guvernare a dus la incertitudine, folosită cu iscusință de opoziție.
Chiar comuniștii au declarat franc, în cadrul Conferinței Extraordinare a Statelor Părți la Tratatul privind Forțele Armate Convenționale în Europa (FACE) din 2007, exact atunci când Voronin s-a certat cu Kremlinul, iar consilierul său Mark Tkaciuc a divulgat CIA toate subtilitățile Memorandumului Kozak (din acel moment fiind înalt apreciat de serviciile secrete americane și israeliene, dar acumulând mai mulți dușmani la Moscova ), că Republica Moldova percepe Tratatul FACE, citez declarația ex-ministrului adjunct al AEIE, Eugenia Chistruga: ”drept piatra unghiulară a securității europene, o garanție importantă a securității naționale”, sprijinind necesitatea ratificării Tratatului FACE Adaptat, semnat în 1999.
PCRM încearcă astăzi să sublimeze politicile sale pro-rusești și îl acuză pe președintele interimar Mihai Ghimpu pentru inițiativele de soluționare pe cale pașnică a conflictului transnistrean, exprimate în scrisoarea deschisă către Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, chiar dacă acum trei ani singuri declarau că ”autorităţile Republicii Moldova reiterează necesitatea îndeplinirii neîntârziate de către Federaţia Rusă a deciziilor adoptate la Summit-ul OSCE de la Istanbul din 1999. Doar retragerea completă, ordonată şi transparentă a forţelor militare şi muniţiilor ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova va crea premise pentru lansarea procedurilor naţionale privind ratificarea Tratatului FACE Adaptat”.
De altfel, poziția Republicii Moldova a fost susținută imediat de SUA și alte state membre ale NATO, care au declarat că sunt gata să ratifice Tratatul Forțelor Armate Convenționale în Europa odată cu evacuarea trupelor rusești din Basarabia (Republica Moldova) și Georgia.
Declarația a fost făcută de către adjunctul secretarului de stat al SUA pentru Europa si Eurasia, Daniel Fried, la 24 mai 2007, la Washington D.C., în cadrul audierilor la Comisia guvernamentală americană pentru securitate și cooperare în Europa.
Unde e logica PCRM, pentru care cerința Republicii Moldova către Imperiul Rus de a-și scoate armamentele și munițiile de pe teritoriul unui alt stat suveran și independent, împreună cu forțele sale ”pacificatoare”, exprimată în perioada guvernării comuniste – a fost una legitimă și corectă, iar în perioada guvernării liberal-democratice – este etichetată de aceeași comuniști ca una antidemocratică, nelegitimă și antipopulară?
Răspunsul devine firesc, prin analiza complexă a evenimentelor din ultimii trei ani, la nivel internațional, din momentul în care conflictul transnistrean s-a nuanțat ca un conflict geopolitic, rezultat de invazia militară a Federației Ruse în Republica Moldova. Acum trei ani în urmă, la 7 noiembrie 2007, Duma de Stat de la Moscova s-a pronunțat prin vot unanim pentru retragerea din Tratatul privind Forțele Armate Convenționale în Europa, hotărârea de facto intrând în vigoare la 12 decembrie 2007.
Inițiativa de retragere a Federației Ruse din Tratatul FACE i-a aparținut ex-președintelui rus, Vladimir Putin, care a semnat încă la 14 iulie decretul privind suspendarea de către Rusia a Tratatului FACE, invocându-se nerespectarea prevederilor Tratatului de către alte circa 30 state semnatare.
Semnarea decretului a fost o continuitate logică ale acțiunilor Kremlinului, luând în considerație declarația de la începutul anului 2007 a ministrului Apărării al Federației Ruse, Serghei Ivanov, potrivit căreia ”Rusia nu va evacua trupele sale din Transnistria, în pofida cerințelor Tratatului FACE. În Transnistria rămâne un contingent de 1500 de militari ruși, care păzesc depozitele de muniții și îndeplinesc misiunea pacificatoare”. Potrivit lui, Rusia nu putea ”lăsa aceste depozite în voia sorții, deoarece nu se știe în ce mâini va ajunge armamentul”. Scurt, clar și cuprinzător.
În realitate, Moscova a trișat din nou. Potrivit mai multor analiști, în faţa presiunilor ruseşti şi îngrijorate de perspectiva dispariţiei oricăror mecanisme de verificare a reamplasărilor de trupe în Europa, unele ţări membre NATO au început din acest timp să vorbească despre necesitatea adoptării unei poziţii mai flexibile. În particular, se avansează argumentul că existenţa unui document legal care reglementează situaţia armelor convenţionale este mult mai importantă decât încălcarea unor angajamente, mai mult politice, faţă de Moldova şi Georgia. Acum depinde în ce măsură această decizie a Federaţiei Ruse va timora ţările NATO, dacă va aprofunda sau nu fisura din interiorul Alianței Nord-Atlantice. Aceasta a fost miza principală a Moscovei.
Să trecem peste Memorandumul Kozak, ale cărui subtilități le cunosc doar ex-consilierul lui Voronin, Mark Tkaciuc, și serviciile secrete americane și israeliene (se vehiculează ideea că ar fi și agent plătit ale acestora), pentru a pune niște accente pe formatul 5+2, despre care mult se vorbește în ultimii ani, și să începem cu premisa: cui îi convine acest format?
Doresc să vă asigur, că actualul format de negocieri îi convine foarte mult Rusiei și mai puțin – Moldovei. Cel mai important argument este faptul că de pe agenda zilei se scoate necesitatea unui dialog direct între părțile implicate în conflict: Republica Moldova și Federația Rusă, despre care a vorbit încă primul președinte, Mircea Snegur. Moscova promovează, prin acest format, o altă formulă, potrivit căreia părțile implicate în conflict ar fi Chișinăul și Tiraspolul. În acest sens, citez declarația șefului diplomației rusești, Kiril Lavrov, făcută în 2010:
„Nimeni nu va soluţiona această problemă în locul părţilor implicate în conflict, ele trebuie în definitiv să se înţeleagă singure, ce va fi acceptabil pentru populaţie şi în Transnistria, şi în cealaltă parte a Republicii Moldova, ce va asigura statutul Transnistriei în cadrul statului suveran Moldova”.
Iată cum, Moscova ”și-a spălat” mâinile, atribuindu-și un statut mai nobil, cel de negociator și pacificator. În plus, ideea formării unei misiuni de pacificare mixte, formată din reprezentanții Rusiei și OSCE, ar permite Moscovei să-și justifice prezența armată pe teritoriul Republicii Moldova pentru mulți ani înainte, din momentul în care staţionarea „pacificatorilor” ruşi va primi o formă de legitimizare internaţională şi ar slăbi, astfel, argumentele privind retragerea necondiţionată şi completă a forţelor armate ruseşti, poziţie pe care până în prezent au insistat atât NATO, în frunte cu SUA, cât şi Chişinăul oficial.
Despre ce fel de aderare la Uniunea Europeană mai putem vorbi, în cazul în care Chișinăul nu poate soluționa una dintre condițiile principale pentru aderare: integritatea teritorială, delimitarea strictă a frontierelor de stat și asigurarea securității acestora? Nici peste 5, nici peste 25 de ani nu vom fi în Europa, cu certitudine.
Evident, formatul 5+2 trebuie păstrat, pentru negocierile neoficiale, însă să nu uităm de realități: Europa este în procesul mai multor negocieri cu Rusia, ultima punând în joc diverse atuuri, inclusiv tranzitul cu gaze naturale. Europa, la rândul ei, pune pe rol alte ”argumente”, printre care securitatea Republicii Moldova și a Georgiei. Jocuri mari se fac pe mapamond și opinia Republicii Moldova nu va fi luată în considerație atâta timp cât nu va fi promovată o politică externă fermă, care ar crea o imagine pozitivă diplomației de la Chișinău și ar aduce rezultate concrete pentru cetățeni.
În acest context contează scrisoarea președintelui interimar Mihai Ghimpu către secretarul general al NATO și, în mod deosebit, conținutul răspunsului lui Anders Fogh Rasmussen, prin care Alianța Nord-Atlantică salută „angajamentul puternic și consistent al Chișinăului pentru o soluționare pașnică a problemei transnistrene și încercările Moldovei de a duce negocierile mai departe”.
Este un mesaj clar pentru întreaga comunitate internațională: ”Negocierile în format ”5 plus 2”, purtate cu asistența OSCE sunt cadrul „legal și corect” pentru continuarea negocierilor, iar aliații NATO au exprimat constant sprijinul lor pentru integritatea teritorială, independența și suveranitatea Republicii Moldova, care este un partener apreciat al Alianței. NATO respectă statutul Moldovei de stat neutru și va continua parteneriatul său cu Moldova”.
Rasmussen reiterează faptul că scopul NATO este să facă ”un pas semnificativ spre a asigura viabilitatea controlului armelor convenționale în Europa și întărirea securității noastre comune”, construind relațiile pe principiile esențiale ale actualului Tratat privind armele convenționale, dar și pe „angajamentele politice existente”.
Ultima remarcă dă de înțeles că atâta timp cât Republica Moldova va miza pe conștiința Kremlinului și pe promisiunile partenerilor europeni, NATO nu este în drept să se pronunțe mai ferm în contextul conflictului transnistrean, care nicidecum nu poate fi soluționat.
Să nu uităm, că de cealaltă parte a Nistrului crește deja a doua generație de tineri, care cunosc foarte puțin despre tot ce se întâmplă la Chișinău, căci patrie le-a devenit Transnistria, o țară fantomă, de jure, dar care există de 20 de ani, de facto.
În această ordine de idei, se impune singura soluție, care trebuie examinată foarte atent de actuala guvernare: acceptarea vectorului NATO – o alianță care știe cum să apere interesele naționale ale statelor membre și ne va servi ca un scut pentru orice intervenție din exterior, cu o aderare ulterioară, mult mai ușoară și mai apropiată, la Uniunea Europeană, în mod firesc, fiind scoase și accentele pe relațiile Chișinău – București, pe seama cărora speculează intens opoziția comunistă.
Mai mult, secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, aduce mulţumiri Preşedintelui Mihai Ghimpu pentru iniţiativa avută şi expunerea poziţiei Republicii Moldova privind necesitatea revitalizării Tratatului privind Armele Convenţionale din Europa. Un început bun de dialog.
Dacă nu va fi frânt din nou, în cazul în care democrații vor aduce ”de urechi” pe comuniști, la putere. Atunci ne vor aștepta formatele 7+2, 14+2, 27+2 etc., până când Republica Moldova va deveni oficial o gubernie rusească.
Nota Bene:
Cu puţin înainte de destrămarea URSS, la 2 septembrie 1990, cinci raioane ale Moldovei din stânga Nistrului au proclamat crearea Republicii unionale transnistrene în componenţa URSS, apoi – a Republicii Moldoveneşti Nistrene (RMN) cu centrul la Tiraspol. Totodată, oraşul Bender şi câteva sate limitrofe din dreapta Nistrului s-au pronunţat pentru intrarea în componenţa RMN. Motivul acestui pas au fost declaraţiile radicalilor naţionalişti de la Chişinău despre retragerea Moldovei din URSS şi posibilitatea aderării ei la România.
Autorităţile Moldovei n-au fost de acord cu această decizie a deputaţilor transnistreni şi au încercat să soluţioneze problema, introducând forțele de ordine în autoproclamata republică.
În martie 1992, în Transnistria a început conflictul armat, care a continuat câteva luni, până la mijlocul lunii iulie. Din partea separatiștilor au luptat mai mulți mercenari, inclusiv cazaci ucraineni, lunetiști din țările baltice, militari ruși, înzestrați masiv cu armament rusesc, inclusiv tancuri și artilerie grea. Ca rezultat, Chişinăul a pierdut controlul asupra raioanelor din stânga Nistrului şi Transnistria a devenit de fapt un teritoriu independent cu toate atributele statalităţii, inclusiv valuta proprie. Acordul de încetare a focului a fost semnat, oficial, de Mircea Snegur şi Boris Elţin, liderii politici de la Chișinău și Moscova.
Tiraspolul nu a obţinut recunoaştere internaţională, dar continuă să insiste activ asupra acestui fapt. Moldovei nu-i convine această variantă, ea propune transnistrenilor autonomie largă în componenţa statului unitar. Negocierile oficiale au fost suspendate din anul 2006, în perioada guvernării comuniste. De atunci se susţin consultări neoficiale în formatul „5+2”.
Tratatul FACE a fost semnat la Paris la 19 noiembrie 1990, stabilind un regim de control al armamentului convenţional pe continentul european. În 1999 a fost semnată versiunea adaptată a Tratatului FACE, în care au fost luate în considerare evoluţiile ce s-au produs în sistemul securităţii europene odată cu destrămarea URSS şi a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Intrarea în vigoare a Tratatului FACE Adaptat este întârziată de neîndeplinirea de către Federaţia Rusă a angajamentelor asumate la Summit-ul OSCE de la Istanbul, inclusiv de retragere a armamentului şi forţelor militare din Transnistria.
Tags: ANDERS FOGH RASMUSSEN, CIA, KIRIL LAVROV, KREMLIN, MARK TKACIUC, MEMORANDUMUL KOZAK, MIHAI GHIMPU, PCRM, SERGHEI IVANOV, TIRASPOL, TRANSNISTRIA, TRATATUL FACE, VASILACHE GHENADIE, VLADIMIR PUTIN, Vladimir Voronin
Interesul general | Ion Petrescu | 
December 9, 2010 07.30
Subscribe
