Ion Petrescu

DREPTUL ROMÂNILOR ASUPRA ARDEALULUI ÎNTREG

Colonelul George Magherescu,
omul care a fost “umbra”
mareşalului Ion Antonescu,

secondându-l la nivelul cabinetului Conducătorului statului,
în acea perioadă dură pentru România
mi-a oferit o lecţie de viaţă
pe cât de neaşteptată,
pe atât de utilă pentru a înţelege educaţia unui ofiţer “de modă veche”,
şi felul în care ştia să îşi delimiteze locul şi rosturile specifice
într-o societate atrasă mai degrabă de haos, decât de ordine…

Purtam uniforma militară când am sunat la uşă
şi mi-a deschis doamna Magherescu.
Sobră. Distinsă,
inclusiv prin modul în care,
en passant
m-a măsurat din cap, până în picioare.

M-a invitat înăuntru,
iniţial pe hol, apoi într-o cameră
unde m-a rugat să iau loc pe un scaun
şi să aştept. După care a dispărut.

Covoarele pe care am călcat erau simple.
Din cele pe care atât orăşenii, cât şi sătenii
le foloseau prin anii ’50.

Uşile masive şi înalte erau vopsite în alb,
având clanţe cu reflexe metalice aurii.

Timpul trecea şi mă întrebam dacă nu cumva
am sosit prea devreme, sau poate amfitrionul
nu se simţea bine – taman atunci.

Mă gândeam ce şansă aveam,
(era anul 1990) de a fi acasă la un ofiţer
din Armata Regală, care lucrase mult timp
alături de cel care a preluat conducerea României
după anii de compromitere totală a clasei politice,
ţinută din scurt de Regele Carol al II-lea.

M-am uitat din nou la ceas.
Trecuseră 30 de minute.
Exact atunci s-a deschis uşa!

Cu părul alb, privirea severă,
un pulover maro, croşetat probabil de soţie
şi un gest de curtoazie, prin care mi-a indicat
fotoliul unde să mă aşez,
colonelul Magherescu
(m-a atenţionat din primele secunde
că nu este decât locotenent-colonel
în rezervă şi este suficient pentru
evoluţia sa în cariera militară!)
a aşteptat să mă prezint şi
să îi explic de ce îl căutam.

Mă observa atent.

El, colonelul din Armata Regală,
eu, maiorul, pe atunci,
din armata postdecembristă,
nici socialistă, nici capitalistă…

Probabil că, treptat i-am câştigat
încrederea, lucru vizibil pe chipul
ce se lumina şi în privirea tot mai caldă.

Asta s-a întâmplat din clipa
când i-am spus că,
pe timpul anilor de studiu la Academia Militară,
printre cursanţi circulau şi erau multiplicate
documente inedite despre Ion Antonescu,
iar profesori precum Jipa Rotaru sau Costică Popa
nu ezitau să vorbească, în aula mare,
plină cu ofiţeri tineri,
de momentele în care Mareşalul
a acţionat în numele unui viitor
pe care presimţea
că nu o să-l mai trăiască…

Atunci, George Magherescu m-a întrerupt
uimindu-mă cu gestica sa,
rotind mâinile în aer,
pentru a sublinia
ceea ce îl marca pe viaţă:

“Domnule maior,
(am surâs, deoarece numai cu un
an în urmă eram “tovarăşul căpitan”,
atunci comandant suprem fiind
Nicolae Ceauşescu,
acum Ion Iliescu…
…amândoi cu escu,
ca şi Antonescu)
pentru mine Mareşalul
a fost un adevărat sfânt.

A pus pe primul plan interesul naţiei sale,
nu cel personal.
Nu a avut în spate niciun partid.
Nu a fost un om politic.
Ci un militar de excepţie,
urmat de întreaga armată.”

Supravieţuitorul Magherescu îmi vorbea
despre idolul său, sacrificatul Antonescu
şi, practic, nici nu mă mai vedea…

Reconstituia, cu ochii minţii, spaţiile
şi clipele când l-a văzut pe Mareşal studiind,
adnotând documentele (până la cel mai mic detaliu!),
plecând spre front, primind generali pe care urma
să-i promoveze sau să îi destituie etc.

Mi-a descris atunci
cât de meticulos
era Conducătorul ţării.

Cum nu i-a fost deloc teamă de legionari.

Cine şi de ce l-a trădat la 23 August 1944.

În ce mod a avut parte Mareşalul
de dezamăgiri, nedreptăţi,
precum şi de lovituri mârşave,
în pofida cărora şi-a urmat destinul.

Am discutat despre Basarabia şi soarta acesteia,
pentru că bunicii mei se refugiaseră, în 1940,
de acolo, în România.

Am vorbit despre Transilvania.
M-a întrerupt. S-a ridicat şi a revenit cu câteva foi:

“Asta nu am putut publica până acum.
Dar poetul Adrian Păunescu m-a încurajat să le includ
în memoriile mele despre anii trăiţi alături
de Ion Antonescu”.

Erau pagini neinserate în celebra revistă
Magazin Istoric în 1968,
când a văzut lumina tiparului doar un fragment
din nota dictată de Mareşal colonelului Davidescu,
în legătură cu convorbirea de 5 ore şi jumătate
purtată de Antonescu cu Hitler,
pe 4 august 1944, în “Bârlogul lupului”,
din Prusia.

Atunci mi-a reţinut atenţia un fragment,
publicat ulterior
de amfitrionul meu în memorabila sa mărturie,
în trei volume
“ADEVĂRUL DESPRE MAREŞALUL ANTONESCU”.

Citez din confesiunea Conducătorului statului:

“4. În sfârşit, a patra întrebare ce am pus-o
(lui Hitler – nota mea) a fost referitoare la atitudinea viitoare a
Ungariei şi ce se va petrece în spaţiul ungar în viitorul apropiat.
Hitler, care întotdeauna se eschiva pentru a da
un răspuns categoric, ori de câte ori am atacat
dreptul românilor asupra Ardealului întreg,

căutând ieşire din impas prin
aluzii sau un “vom vedea”, de data aceasta a fost categoric
şi la cererea făcută, de a ni se recunoaşte dreptul
asupra Ardealului de Nord, el a promis acest lucru,
în mod categoric, dar la sfârşitul războiului”.

Peste 19 zile, Ion Antonescu,
– care afirmase, la aceeaşi întâlnire cu Hitler că
“Eu aş putea să-mi culc capul pe genunchii
generalilor mei. La noi ar fi de neconceput
ca ofiţerii să participe la o asemenea lovitură
de stat.” – era arestat de unii camarazi,

livrat unor falşi patrioţi,
predat ulterior sovieticilor,
care l-au anchetat îndelung,
apoi l-au retrimis în România
pentru destinaţia finală:
în faţa plutonului de execuţie.

(Aşa cum, în 1989 au procedat,
tot sovieticii şi cu Nicolae Ceauşescu.
Ulterior şi Ion Iliescu, prin teama reală
de autoritatea lui Victor Atanasie Stănculescu
în armată, cât şi Emil Constantinescu,
prin neîncrederea în echipa de conducere
a Statului Major General pe care a găsit-o
la începerea mandatului său prezidenţial
au dovedit că erau reticenţi la tot ceea ce
exprima public forţa militară.
De aceea, pentru ei,
reforma, restructurarea, reducerea
armatei naţionale au constituit
repere de succes,
cu bucuria de a fi fost
sugerate şi de la
Cartierul General al NATO.)

Întâlnirea cu colonelul Magherescu
s-a încheiat altfel decât a început,
pe un ton cald, cu gesturi amicale.

M-a condus până la uşă,
mi-a urat succes şi curaj
în a scrie adevărul şi numai adevărul.

Apoi m-a preluat doamna Magherescu,
care m-a însoţit până la ieşirea din casă,
una foarte veche,
situată pe o stradă din apropierea actualei
Pieţi a Unirii.

Am întrebat-o în şoaptă de ce a durat atât
de mult până când m-a primit în camera
unde evident că mă aştepta şi el?

A surâs discret:

– Respectă şi acum eticheta de la
Cabinetul Mareşalului…

Am privit-o nedumerit.
A râs:

– Sunteţi doar maior!
Pentru fiecare grad exista un minutaj aparte…
La Antonescu nu intra oricine, oricând, oricum.
Era disciplină, domnule maior!

Ce lecţie de viaţă!